Ar trebui să mă văd undeva peste cinci ani, cu mine însumi. Greu de imaginat pe Dana cu 5 ani mai matură sau poate mai risipitoare.
M-a fascinat meseria de jurnalist cînd abia am început să fac dinstincție între profesii. Mi-am zis în gînd că îmi doresc și eu să ajung, acolo, la locul fierbinte, să fiu eu primul mesager. După am uitat, pentru că aveam alte lucruri mai importante de făcut: să cresc. Continuă să citești
Trebuie să recunosc faptul că din ce în ce mai mult le dau dreptate părinților și buneilor mei care zic că noi, urmașii lor, degenerăm. Altfel nu am cum să explic de ce pe Facebook postări cu citate, despre evenimente gen „a încheiat relația”, „și-a cumpărat un hamster pe nume Piper”, „i-a ieșit prima măsea de minte”; sau postări despre stări depresive, checkin-uri de fițe și poze cu buze, țîțe și craci au înzecit mai multe aprecieri decît cele care îți fură cîteva minute din viața ta aducîndu-ți un folos. Continuă să citești
Mereu m-au amuzat greșelile de limbă pe care le-am întîlnit pe site-ul de știri protv.md, uneori lăsam comentarii cu observații, comentarii care nu apăreau publice dar în urma cărora (prin coincidență) greșelile gramaticale dispăreau. Însă jurnaliștii și redactorii de la protv.md au mers mai departe și au început Continuă să citești
Blogosferă, bloggerism, blogger sau bloggeriță, toate-s rezultatul dorinței de a comunica idei, citate, impresii, păreri și experiență. Le aranjăm în coloane care plutesc cu viteza direct proporțională puterii de interes pe care îl avem cînd apăsăm pe butonul scroll.
Există o părere (deja devenită o axiomă printre colegii mei) ce spune că își face blog cel ce are frustrări sau dubii. Au dreptate, am și eu îndoielile mele care-și caută semenii la fel de nesiguri pentru a face o claritate.
Aici îți prinzi intimitatea cu cleștii de sfoară și aștepți ca fiecare trecător să o tragă pe nări, să o treacă printre degete și să se dea la rîndul său cu părerea. Nu o faci pentru ca să-ți fie viața mai limpede, dar pentru a inspira mai încrezut în plămîni aerul de dimineață, fiecare doză de oxigen să fie înghițită cu siguranța că nu ești singurul frustrat de pe Pămînt.
Din toți nepoții doar eu o mai țin minte pe străbunica. Țin minte tolbele din cui care umpleau cămăruța fără vreun ochi de fereastră. Orezul, fasolele, zacusca, ierburile, săpunul gospodăresc și pesmeții pregătiți de ea amestecau mirosuri de foame și lipsă în odaia întunecoasă. Nu înțelegeam de ce bătrîna, îngrijită de bunica, face provizii pînă nu mi-a povestit că primii fii ai săi „au murit de sărăcia și golicimea războiului, puică dragă”.
Azi cred că a fost dezamăgită ca niciodată când a văzut numele meu pe ecranul telefonului. Scria Dana Ro is calling, deci nu sunt nici azi în Moldova. Nici ieri seara nu eram. Nici mâine nu voi fi. Nici.
Eram trei copii. Eu, Irina și Sașa. Nu aveam mai mult de patru ani, însă de pe atunci am început să ne exploatăm la greu talentul, cel al curajului. De fiecare dată cînd ne întîlneam în curtea blocului, după un prînz sățos, Sașa mergea la o baltă din apropiere ca să prindă o broască. Băiatul o aducea aproape sufocată între degetele lui, un fel de anestezie, eu o întindeam pe „masă” și o țineam de lăbuțe, iar Irina îi spinteca pîntecele cu un ciob de la o sticlă de vodkă spartă găsită prin iarbă (dinadins vodkă, fiind profesioniști în domeniu, știam că taie mai bine). Lecuiam „săritoarea”, ca pe toate celelalte, de apendicită.
Înainte să trec pragul Secției de Chirurgie Pulmonară, doctorul Grigorescu, șeful clinicii, mă ia de mînă, ca pe un copil mic, și mă conduce într-o rezervă. Iar eu îi urmez pașii ademenită de parfumul moale care lasă o trenă de tărie dulceagă pe culoarul Clinicii de Chirurgie Toracică. Doctorul care mi-a cuprins mîna cu palma-i caldă e, de fapt, o femeie trecută de patruzeci de ani, cu o privire de un negru măsliniu și cu părul brunet, care abia-i ajunge pînă la umeri. Sprîncenele-i arcuite și buzele un pic plinuțe, desenate pe tenul aproape perfect, par că luminează.
O avalanșă de linii melodice legate cap la cap a inundat vineri seara, 8 martie, sala de concerte al Colegiului Național de Artă „Octav Băncilă”. Compozitorul, profesorul și dirijorul Sabin Păutza a desenat în dans de mîini cu bagheta uvertura „Coriolan” și Simfonia a IX-a a lui Beethoven. Concertul vocal-simfonic a fost ascultat de public în deplină tăcere, păstrată chiar și în timpul pauzelor în care maestrul abia reușea să-și șteargă fruntea. Însă cînd ultima strună a încetat să vibreze, ca un potop, palmele au bătut în extaz, neîntrerupt, cîteva minute în șir.
Doamna Lidia m-a învățat algebră și geometrie. Vorbea ca o femeie adevărată, rotunjea sunetele colțuroase, iar teoremele rostite de ea sunau melodios și matematica nu mai părea atît de lipsită de inspirație. În cazul în care cineva din băncile din spate își permitea să pornească un zumzet în timp ce noi chinuiam pixul rezolvînd necunoscute, doamna Lidia îl certa inteligent și zîmbind cu o jumătate de obraz.