Suntem putrezi. Leproși. Buboși. Și vom fi așa atât timp cât vor muri cei ce merită o viață împlinită. Pentru că nu ne-a păsat. Ne-am făcut că nu știm, că nu e bine să întrebăm, că e incomod, că nu se face, că nu se bagă nasul în viața cuiva. Rezultatul final e limpede.
Unde-s cei ce se ocupă de starea minorilor din famiile problematice? Ce au să zică acum? Câți copii se află astăzi în pericol de abuz și moarte? Am rămas cu păreri de rău. Pentru că suntem putrezi, leproși și buboși. Inclusiv eu. Iar bubele cresc direct proporțional cu indiferența.
Din toți nepoții doar eu o mai țin minte pe străbunica. Țin minte tolbele din cui care umpleau cămăruța fără vreun ochi de fereastră. Orezul, fasolele, zacusca, ierburile, săpunul gospodăresc și pesmeții pregătiți de ea amestecau mirosuri de foame și lipsă în odaia întunecoasă. Nu înțelegeam de ce bătrîna, îngrijită de bunica, face provizii pînă nu mi-a povestit că primii fii ai săi „au murit de sărăcia și golicimea războiului, puică dragă”.
Azi cred că a fost dezamăgită ca niciodată când a văzut numele meu pe ecranul telefonului. Scria Dana Ro is calling, deci nu sunt nici azi în Moldova. Nici ieri seara nu eram. Nici mâine nu voi fi. Nici.
Eram trei copii. Eu, Irina și Sașa. Nu aveam mai mult de patru ani, însă de pe atunci am început să ne exploatăm la greu talentul, cel al curajului. De fiecare dată cînd ne întîlneam în curtea blocului, după un prînz sățos, Sașa mergea la o baltă din apropiere ca să prindă o broască. Băiatul o aducea aproape sufocată între degetele lui, un fel de anestezie, eu o întindeam pe „masă” și o țineam de lăbuțe, iar Irina îi spinteca pîntecele cu un ciob de la o sticlă de vodkă spartă găsită prin iarbă (dinadins vodkă, fiind profesioniști în domeniu, știam că taie mai bine). Lecuiam „săritoarea”, ca pe toate celelalte, de apendicită.
E trecut de amiază și Emilia, așezată pe scaunul din sufragerie, cu picioarele lipite unul de altul, își freacă agitat palmele transpirate de rochiță.
Povestea e despre trei frați, urși de pluș. Au fost aduși în casă de pe cel mai din colț raft al unui magazin pentru săraci. Erau un cadou de Crăciun pentru o copiliță care i-a purtat după ea ani la rînd, chiar cînd a ajuns să facă facultate. Apoi i-a donat unei case de copii prin intermediul agenției care avea grijă de micuți. Însă grija era atît de mare încît jucăria a fost smulsă din mîinile sufletelor orfane de către un colecționar de vechituri. Făcea bani din ceea ce alții aruncau fără nici o ezitare sau din lucrurile pe care putea cu ușurință să le „împrumute” de la cei neputincioși.
Eu știu cît de tare bătea soarele în vara lui ‘95, cînd la înmormîntarea unchiului meu, tata pentru prima dată a refuzat să mă ia în brațe, fiindcă o ținea pe verișoara mea deja orfană de un părinte. Nu reușisem să împlinim nici trei ani, nici eu, nici ea. Tot ce aveam pe atunci era sufletul de copil. Eram prietene.
Am înghițit cîteva noduri sărate și degetele mele lunecă pe butoanele deacu’ roase. Nu e vorba de sentimente, e vorba de un film, mai cu seamă, două filme pe care le-am privit pentru prima dată fiind încă copil mic, cu tatăl meu.
Așa era obiceiul urmăream filme împreună, cele mai bune și mai adevărate le-am privit încă micuță, alături de tăticu, el îmi explica diferite chestii, el mă ajuta să le înțeleg și avea răbdare să-mi răspundă la toate întrebările mele, iar la urmă, încheia seara de cinema cu replica „ ei, ți-a plăcut, nu?”, știind din timp că răspunsul meu întotdeauna va fi un semn pozitiv mîzgîlit rușinos de capul meu cu mintea încă verde.
Astăzi, din nou le-am privit, Brat și Brat 2 (am preferat să păstrez denumirea originală și nu tradusă în engleză), cu ochii și rațiunea unui om matur. În secvențele deja bine cunoscute pe fundal se auzeau explicațiile lui tata, senzația că el este acum lîngă mine, e atît de plăcută. Azi, pentru prima dată am înțeles că între tăticul meu și eroul principal există o legătură, darul de a face bine fără de a smulge un profit din asta.
Să fii bun și corect, ca un Robin Hood, să fii de partea adevărului, pentru că cel ce deține taina acestuia are putere și nicidecum banul nu poate fi cheia succesului și liniștii sufletești. Nimeni nu e sfînt, noi cu toții suntem asasini, ucidem oamenii nu cu arma, îi sfîrșim cu focul invidiei și forța gîndului, îi omorîm cu faptele presărate cu ură.
Ruptă de dor, vinerea trecută am ajuns acasă. M-a întîlnit, ca de obicei, îngerul meu păzitor. Mama. De dragul ei defapt am venit. Dacă ceilalți din jur se mai descurcă și fără mine, atunci Mama, ca un copil care așteaptă cu nerăbdare vacanța, numără zilele pînă la următoarea noastră revedere. Ce întîlnire frumoasă! Zile deosebite din viața mea. Vioiul obrajilor ei îmbujorați se strecura în discuțiile noastre, discuții lipsite de un punct de pornire și un oarecare final. Noi nu facem concluzii, acestea vin de la sine, pentru că privirea ei îmi insuflă răspunsul corect la orice întrebare.
Fiecare copil așteaptă cu nerăbdare ziua sa de naștere, este bucuros că a crescut cu un an mai mare, își dorește ca timpul să treacă mult mai repede și să fie în rînd cu cei mari. Am fost și eu așa. Nu realizam că timpul este ireversibil. Eram sigură că părinții mei mereu mă vor ține în brațe, că viața este un joc senin. Eram sigură că totul va fi bine doar pentru că eu vroiam ca să fie bine. E foarte greu să depășești această trecere din lumea surîselor zglobii la lumea lor, celor maturi, celor încruntați și mereu preocupați. Dacă nu te simți suficient pregătit atunci riști să fii un inadaptat, dacă abordezi viața în mod extrem de serios atunci îmbătrînești înainte de vreme. Cu inadaptarea poți să lupți și să te perfecționezi, însă bătrînețea nu-ți poate oferi nimic mai mult decît moartea. Inima ta se zbate, sîngele pulsează în vene, dar nu mai simți. Asta e! Un mort nu simte, nu sesizează cum anotimpurile se schimbă, cum se topesc fulgii pe obraz, cît de frumos cîntă stropii de ploaie lovindu-se de acoperiș, cu cîtă pasiune își strînge copila tatăl care nu a văzut-o de ceva vreme…