JERTFĂ

„Jertfe cu CapsLock” expresia celei mai bune prietene care îmi vine în cap de fiecare dată când văd vreo postare cu muci scoși din nimic.

De mic copil am realizat că aș vrea să trăiesc într-o altă epocă, când cuvântul avea putere, promisiunea se îndeplinea mort-copt și când oamenii erau mai echilibrați. Poate mai analfabeți, poate mai resemnați, poate o duceau mai rău cu igiena, însă erau rezistenți.

Continuă să citești

Unul e mai mult decât toți

Un papagal insuportabil. A fost. A murit. Îmi pare rău. Pentru că era al nostru, pentru că ne amuza, pentru că intra în joc când avea chef. Pentru că nu era pur și simplu o pasăre care ciripea, dar pentru că era o personalitate cu un mic „but”: era împopoțat în pene verzi și nu vorbea, nici măcar nu a încercat vreodată.

Cam așa se întâmplă. Te invinuiesc că nu porți haine ca toți oamenii. Că nu citești cărțile „must to read”. Că în general nu citești. Că nu înveți așa ca toți. Că nu mergi în direcția comună pentru toți.

Continuă să citești

Despre bube

Suntem putrezi. Leproși. Buboși. Și vom fi așa atât timp cât vor muri cei ce merită o viață împlinită. Pentru că nu ne-a păsat. Ne-am făcut că nu știm, că nu e bine să întrebăm, că e incomod, că nu se face, că nu se bagă nasul în viața cuiva. Rezultatul final e limpede.

Unde-s cei ce se ocupă de starea minorilor din famiile problematice? Ce au să zică acum? Câți copii se află astăzi în pericol de abuz și moarte? Am rămas cu păreri de rău. Pentru că suntem putrezi, leproși și buboși. Inclusiv eu. Iar bubele cresc direct proporțional cu indiferența.

p.s. e târziu

Războiul bunilor

Din toți nepoții doar eu o mai țin min­te pe străbunica. Țin minte tolbe­le din cui care umpleau cămăruța fără vre­un ochi de fereastră. Orezul, fa­so­le­le, zacusca, ierburile, săpunul gospo­dă­resc și pesmeții pregătiți de ea a­mes­te­cau mirosuri de foame și lipsă în o­da­ia în­tunecoasă. Nu înțelegeam de ce bă­trî­na, îngrijită de bunica, face pro­vi­zii pî­nă nu mi-a povestit că primii fii ai săi „au murit de sărăcia și golicimea răz­bo­iului, puică dragă”.

Continuă să citești

Maraton de ciudă

maratonDe ce s-a făcut musca elefant?

„Mor de draci, fată!”, geme colega ta, ascunzînd o lacrimă pe sub pleoa­pă și scăpînd un tremur în voce după o spovedanie spusă într-o suflare, ca la biserică, cu tot catastihul de proble­me care au năvălit-o. Iar tu nu vezi de­­cît pielea ei de pe nas care, spre deo­se­bire de a ta, nu se exfoliază. Are din­ții din față cam strîmbi, dar nu mai strîmbi ca ai tăi. Te gîndești că nu prea a avut greutăți în viață și niciodată nu a suferit din dragoste. Cu toate că nu prea dă pe la facultate are rezultate bu­­ne, o fi mai deșteaptă ca ceilalți, o fi vreo rudă cu vreun profesor…

Continuă să citești

Și cu Pământul … ce ne facem?

Epopeea muceniciei

S-a născut să fie regină. Im­per­fec­țiunile pe care le avea știa să le stă­pî­neas­că, orice viciu de-al său  nu-l scă­pa de sub control. Găzduia cu plă­ce­re și grijă viețuitoarele care-i populau ți­nuturile. Una din cele mai in­te­li­gen­te vietăți, omul, avea statut special. A­vea voie să smulgă copacii, să sape tu­ne­luri sub pămînt, să culeagă orice plan­tă do­rește. Era o simbioză care treptat a tre­cut la un parazitism ce i-a tulburat lim­pezimea milenară. A devenit ca orice fe­meie, capricioasă, cu crize de is­te­ri­e și incertitudini în comportament.

Continuă să citești

Despre ce tac eroinele

O văd cum stă pe scaunul cu patru picioare leșinate pe o parte de greutatea pe care au avut-o să îngăduie ani de zile. Privirea-i țintită de cel mai îndepărtat orizont se ascunde după cortina neagră de bucle. Din doi obraji rumeni, mai jos, se conturează buzele viu parfumate de culoarea trandafirului roșu. Buzele care sunt lipite una de alta. Corpul, de la clavicule pînă la încheieturile mîinilor, îi este învelit într-o rochie neagră de velur, pînă și piciorușele se împotmolesc în valul funebru. Palmele, catifelate cu gingășie, le-a înfipt de o parte și de alta de margina acelei bucăți de lemn mîncată de carii.

Continuă să citești