Din toți nepoții doar eu o mai țin minte pe străbunica. Țin minte tolbele din cui care umpleau cămăruța fără vreun ochi de fereastră. Orezul, fasolele, zacusca, ierburile, săpunul gospodăresc și pesmeții pregătiți de ea amestecau mirosuri de foame și lipsă în odaia întunecoasă. Nu înțelegeam de ce bătrîna, îngrijită de bunica, face provizii pînă nu mi-a povestit că primii fii ai săi „au murit de sărăcia și golicimea războiului, puică dragă”.
Înainte să trec pragul Secției de Chirurgie Pulmonară, doctorul Grigorescu, șeful clinicii, mă ia de mînă, ca pe un copil mic, și mă conduce într-o rezervă. Iar eu îi urmez pașii ademenită de parfumul moale care lasă o trenă de tărie dulceagă pe culoarul Clinicii de Chirurgie Toracică. Doctorul care mi-a cuprins mîna cu palma-i caldă e, de fapt, o femeie trecută de patruzeci de ani, cu o privire de un negru măsliniu și cu părul brunet, care abia-i ajunge pînă la umeri. Sprîncenele-i arcuite și buzele un pic plinuțe, desenate pe tenul aproape perfect, par că luminează.
Doamna Lidia m-a învățat algebră și geometrie. Vorbea ca o femeie adevărată, rotunjea sunetele colțuroase, iar teoremele rostite de ea sunau melodios și matematica nu mai părea atît de lipsită de inspirație. În cazul în care cineva din băncile din spate își permitea să pornească un zumzet în timp ce noi chinuiam pixul rezolvînd necunoscute, doamna Lidia îl certa inteligent și zîmbind cu o jumătate de obraz.
O văd cum stă pe scaunul cu patru picioare leșinate pe o parte de greutatea pe care au avut-o să îngăduie ani de zile. Privirea-i țintită de cel mai îndepărtat orizont se ascunde după cortina neagră de bucle. Din doi obraji rumeni, mai jos, se conturează buzele viu parfumate de culoarea trandafirului roșu. Buzele care sunt lipite una de alta. Corpul, de la clavicule pînă la încheieturile mîinilor, îi este învelit într-o rochie neagră de velur, pînă și piciorușele se împotmolesc în valul funebru. Palmele, catifelate cu gingășie, le-a înfipt de o parte și de alta de margina acelei bucăți de lemn mîncată de carii.
Și dacă tot am vorbit succint despre ce trebuie să facă femeile ca să fie apreciate de bărbați la justa valoare, Mircea Cărtărescu o face cu o abundență de detalii, inundîndu-ne imaginația cu exemple dulci și provocatoare. Femei, luați exemplu! Bărbați, căutați acest exemplu!