„Jertfe cu CapsLock” expresia celei mai bune prietene care îmi vine în cap de fiecare dată când văd vreo postare cu muci scoși din nimic.
De mic copil am realizat că aș vrea să trăiesc într-o altă epocă, când cuvântul avea putere, promisiunea se îndeplinea mort-copt și când oamenii erau mai echilibrați. Poate mai analfabeți, poate mai resemnați, poate o duceau mai rău cu igiena, însă erau rezistenți.
Un papagal insuportabil. A fost. A murit. Îmi pare rău. Pentru că era al nostru, pentru că ne amuza, pentru că intra în joc când avea chef. Pentru că nu era pur și simplu o pasăre care ciripea, dar pentru că era o personalitate cu un mic „but”: era împopoțat în pene verzi și nu vorbea, nici măcar nu a încercat vreodată.
Cam așa se întâmplă. Te invinuiesc că nu porți haine ca toți oamenii. Că nu citești cărțile „must to read”. Că în general nu citești. Că nu înveți așa ca toți. Că nu mergi în direcția comună pentru toți.
Astă noapte, în vis, mi s-a spus că a murit sufletul meu geamăn, cea cu care am crescut. În momentul în care am tresărit de groază din pat, s-a spart cerul și ploaia a ținut până dimineață.
Din toți nepoții doar eu o mai țin minte pe străbunica. Țin minte tolbele din cui care umpleau cămăruța fără vreun ochi de fereastră. Orezul, fasolele, zacusca, ierburile, săpunul gospodăresc și pesmeții pregătiți de ea amestecau mirosuri de foame și lipsă în odaia întunecoasă. Nu înțelegeam de ce bătrîna, îngrijită de bunica, face provizii pînă nu mi-a povestit că primii fii ai săi „au murit de sărăcia și golicimea războiului, puică dragă”.
Azi cred că a fost dezamăgită ca niciodată când a văzut numele meu pe ecranul telefonului. Scria Dana Ro is calling, deci nu sunt nici azi în Moldova. Nici ieri seara nu eram. Nici mâine nu voi fi. Nici.
Înainte să trec pragul Secției de Chirurgie Pulmonară, doctorul Grigorescu, șeful clinicii, mă ia de mînă, ca pe un copil mic, și mă conduce într-o rezervă. Iar eu îi urmez pașii ademenită de parfumul moale care lasă o trenă de tărie dulceagă pe culoarul Clinicii de Chirurgie Toracică. Doctorul care mi-a cuprins mîna cu palma-i caldă e, de fapt, o femeie trecută de patruzeci de ani, cu o privire de un negru măsliniu și cu părul brunet, care abia-i ajunge pînă la umeri. Sprîncenele-i arcuite și buzele un pic plinuțe, desenate pe tenul aproape perfect, par că luminează.
O avalanșă de linii melodice legate cap la cap a inundat vineri seara, 8 martie, sala de concerte al Colegiului Național de Artă „Octav Băncilă”. Compozitorul, profesorul și dirijorul Sabin Păutza a desenat în dans de mîini cu bagheta uvertura „Coriolan” și Simfonia a IX-a a lui Beethoven. Concertul vocal-simfonic a fost ascultat de public în deplină tăcere, păstrată chiar și în timpul pauzelor în care maestrul abia reușea să-și șteargă fruntea. Însă cînd ultima strună a încetat să vibreze, ca un potop, palmele au bătut în extaz, neîntrerupt, cîteva minute în șir.
Doamna Lidia m-a învățat algebră și geometrie. Vorbea ca o femeie adevărată, rotunjea sunetele colțuroase, iar teoremele rostite de ea sunau melodios și matematica nu mai părea atît de lipsită de inspirație. În cazul în care cineva din băncile din spate își permitea să pornească un zumzet în timp ce noi chinuiam pixul rezolvînd necunoscute, doamna Lidia îl certa inteligent și zîmbind cu o jumătate de obraz.
Dacă aș fi din nou Romina, cu 24 de ani în urmă, știind ce mă așteaptă în viitor, aș înghiți cu plăcere niște cianură.
S-a născut să fie regină. Imperfecțiunile pe care le avea știa să le stăpînească, orice viciu de-al său nu-l scăpa de sub control. Găzduia cu plăcere și grijă viețuitoarele care-i populau ținuturile. Una din cele mai inteligente vietăți, omul, avea statut special. Avea voie să smulgă copacii, să sape tuneluri sub pămînt, să culeagă orice plantă dorește. Era o simbioză care treptat a trecut la un parazitism ce i-a tulburat limpezimea milenară. A devenit ca orice femeie, capricioasă, cu crize de isterie și incertitudini în comportament.