Un colț de stradă. O junglă de pietre și sticle, și gunoaie, și… un suflet plin de chin. Pierdere, dezamăgire, nesiguranță, nervi și așteptare. O dilemă.
De-aș putea fi pretutindeni, așa ca soarele. Să nu aleg locul în care să vreu să apun. Să-mi fie cerul de vanilie și să se ascundă, să le fie frică umbrelor de mine.
28 martie, 2014 Iași, România
10 martie, 2014 Iași
Azi traversam trecerea subterană din Piața Unirii cînd am zărit un cîine care stătea culcat chiar în mijlocul cărării. Credeam că doarme. M-am oprit exact în fața lui și în acel moment acesta de pe burtă s-a rostogolit pe o parte. Știți ce înseamnă asta, da? Trebuia să-i ciufulesc burtica 🙂 Cîtă fericire era acolo!
M-am simțit specială, știu că sună ciudat, dar mai știu că un cîine niciodată nu se apropie de un om rău, urît și pustiu. Continuă să citești
Ieri după ce am prins primul apus de primăvară, în culorile lui calde care a lăsat cerul indigo în urma sa, am dat de o piesă în feedul meu de pe Facebook, o piesă care redă perfect starea pe care o aveam și care se va păstra pînă la următorul asfințit. Enjoy.
5 februarie, 2013, Palatul Culturii, Iași, Romania
M-am îndrăgostit. De soare. Atunci cînd asfințea, cînd afară erau zero grade Celsius, iar în sufletu-mi disperat și mai puțin. Am coborît grăbită din tramvai, capul era aplecat iar pasul apăsat. Mi-am văzut ghetele lucind. Am ridicat privirea și am întors-o spre apus. În acel moment am simțit căldură sufletească care venea din nimic, din aer împresurat cu raze de soare ce mi-au încălzit pieptul de parcă aș fi luat o cupă cu fierbințeală și aș fi băut-o pînă la ultimul gît.
Acel amestec din cupă a ars mîhnirea și disperarea ce mă nelinișteau, a făcut loc pentru speranță și o nouă pasiune, mai puternică ca niciodată, pasiune pentru apusuri de soare.
De atunci pînă în prezent soarele și asfințiturile acestuia sînt mereu cu mine, în ochi, în cap și în poze.
„Mai ții minte prima ta reacție atunci cînd pentru prima dată ți-ai auzit vocea înregistrată? Eu eram pierdută, dezgustată și nu-mi venea să cred că alții o aud diferit de mine. Normal, eu îmi aud glasul dinăuntru, eu văd dinăuntru, eu simt dinăuntru. Eu și toți ceilalți.
Asta, după cum am spus, e o normă, însă ar fi trebuit să fie altfel. Cînd merg în tramvai nu observ că acesta mă leagănă ca o barcă pe marginile valurilor de furtună, cînd calc în noroi nu-l văd, poate îl simt un pic atunci cînd piciorul îmi alunecă. Nici rahatul nu-l văd, Continuă să citești
O avalanșă de linii melodice legate cap la cap a inundat vineri seara, 8 martie, sala de concerte al Colegiului Național de Artă „Octav Băncilă”. Compozitorul, profesorul și dirijorul Sabin Păutza a desenat în dans de mîini cu bagheta uvertura „Coriolan” și Simfonia a IX-a a lui Beethoven. Concertul vocal-simfonic a fost ascultat de public în deplină tăcere, păstrată chiar și în timpul pauzelor în care maestrul abia reușea să-și șteargă fruntea. Însă cînd ultima strună a încetat să vibreze, ca un potop, palmele au bătut în extaz, neîntrerupt, cîteva minute în șir.