Din toți nepoții doar eu o mai țin minte pe străbunica. Țin minte tolbele din cui care umpleau cămăruța fără vreun ochi de fereastră. Orezul, fasolele, zacusca, ierburile, săpunul gospodăresc și pesmeții pregătiți de ea amestecau mirosuri de foame și lipsă în odaia întunecoasă. Nu înțelegeam de ce bătrîna, îngrijită de bunica, face provizii pînă nu mi-a povestit că primii fii ai săi „au murit de sărăcia și golicimea războiului, puică dragă”.
La fel cum nu înțelegeam de ce o femeie cu mulți copii și nepoți pe lîngă ea mereu duce dorul surorilor și fratelui care stăteau în același oraș cu ea. Pînă nu mi-a povestit că aveau două gospodării, una în sat alta în Codri pentru că tatăl era pădurar. Iar în timpul războiului, cînd sora ei, Dorina, împreună cu verișorii și bunica luau prînzul, „nemții au aruncat o grenadă înăuntru iar pe urmă au împușcat casa de jur împrejur pe dinafară”. Pe Dorina au găsit-o așezată în scaun, cu un șanț ros în podeaua de lut, ros de ea, cu picioarele, în agonie de durere și moarte. „S-a chinuit săraca fată”.
Nu știam de ce bunica, de cînd s-a mutat la casa nouă ne tot mustra că am pierdut cartea „În luptă pentru Moldova”. Pînă nu mi-a povestit că acolo e scris pentru ce a fost omorîtă Dorina și ceilalți. În Codri așezați în drumul de la Chișinău la Iași, „aterizau partizani sovietici, noi le ascundeam parașutele, îi hrăneam și îi îmbrăcam în haine de țăran. Mult sînge și oase au rămas în pămînturile astea”, mi-a zis bunica cînd m-a adus să văd acea gospodărie din pădure.
Cine o să le spună de frica sărăciei și goliciunii războiului celor ce speculează prin știri senzația unui război nuclear? Celor ce nu vor să-i asculte pe bătrîni și caută ca niște cîrtițe ineditul, plictisiți de golul și sărăcia lăuntrului propriu.