Înainte să trec pragul Secției de Chirurgie Pulmonară, doctorul Grigorescu, șeful clinicii, mă ia de mînă, ca pe un copil mic, și mă conduce într-o rezervă. Iar eu îi urmez pașii ademenită de parfumul moale care lasă o trenă de tărie dulceagă pe culoarul Clinicii de Chirurgie Toracică. Doctorul care mi-a cuprins mîna cu palma-i caldă e, de fapt, o femeie trecută de patruzeci de ani, cu o privire de un negru măsliniu și cu părul brunet, care abia-i ajunge pînă la umeri. Sprîncenele-i arcuite și buzele un pic plinuțe, desenate pe tenul aproape perfect, par că luminează.
Cristina Grigorescu este chirurgul toraco-pulmonar de 18 ani care desface în medie cîte 45 de piepturi pe lună „adică cîte două pe zi, asta e mult pentru chirugia de plămîni, cînd în anii ’80 se făceau cîte două sute pe an, acum se fac cîte 1400”, și în fiecare „sută” spusă se simte o mîndrie și o mulțumire. În al doilea an după Revoluție, cînd a aplicat la rezidențiat, a prins unul dintre cele cinci locuri pe toată țara, iar astăzi a ajuns să fie unul din cei doi chirurgi din întreaga Românie care fac timectomie video toracoscopică (intervenție pe timus), ceea ce înseamnă că pacientul nu rămîne cu cicatrici pe piept, doar cu cîteva semne în zona axilei.
În fiecare dintre toate cele șapte nopți de gardă pe care le are lunar, citește materiale profesionale sau știri din domeniul de care se ocupă cu drag, cu acele „bătăi de inimă”. În țară sînt doar 25 de femei care ajută bolnavii să respire cu pieptul plin doar din tăietura unui bisturiu. „N-a fost ideea că sînt femeie în chirurgie, problema a fost care-i cel mai bun”, îmi spune doctorul cu mîinile împăcate pe genunchi. Ca să se impună în profesia sa nu a lăsat niciodată să se observe că este obosită, deși era frîntă. Nu a avut parte nici de concediul de maternitate cum se cade, s-a întors în sala de operație după zece zile de la naștere. Iar mai tîrziu, pentru că soțul era la București, venea cu fata la spital și o lăsa în grija asistentelor în timp ce reanima o nouă pereche de plămîni. „Sîntem prietene, are nouă ani și jumate, încă e ușor”, rîde Cristina. Fiica sa își alege hainele pe care le poartă și mîncarea, chiar și la restaurant face singură comanda. Însă, împreună cu mama sa gătește, învață cuvinte noi atît în română cît și în engleză jucînd Scrabble. Iar după nopțile în care Cristina e de gardă, fiica ei știe că urmează compromisul: să doarmă împreună.
Rezistența fizică pe care o are „e nativă”, iar pe cea psihologică a deprins-o în timp și e convinsă că nu soarta a făcut-o șef, însă superioritatea în gîndire. „Ca să fii primul trebuie să știi cel mai mult și să demonstrezi asta”. Cristina se relaxează cel mai mult în artă. Acasă are toată editura Meridiana și a citit în întregime cele trei sute de volume „n-am stat să mă uit la ele și să le șterg de praf”. Iar din profesia sa a învățat să prețuiască viața altfel „limita dintre viață și moarte uite atîta-i”, îmi spune ridicînd mîna cu degetul mare lipit de cel arătător printre care abia se strecoară o fîșie de lumină.
Pe masa de operație deja o așteaptă un pacient intubat, iar colegii tot mai des deschid ușa rezervei în care stăm. Pentru că nu e timp de pierdut, doctorul Grigorescu mă conduce din clinică cu același chef de discuție. „Nu se operează cu sexul, ci cu mîinile și cu creierul”.
Articol apărut în Opinia Studențească