Din toți nepoții doar eu o mai țin minte pe străbunica. Țin minte tolbele din cui care umpleau cămăruța fără vreun ochi de fereastră. Orezul, fasolele, zacusca, ierburile, săpunul gospodăresc și pesmeții pregătiți de ea amestecau mirosuri de foame și lipsă în odaia întunecoasă. Nu înțelegeam de ce bătrîna, îngrijită de bunica, face provizii pînă nu mi-a povestit că primii fii ai săi „au murit de sărăcia și golicimea războiului, puică dragă”.
Fiecare copil așteaptă cu nerăbdare ziua sa de naștere, este bucuros că a crescut cu un an mai mare, își dorește ca timpul să treacă mult mai repede și să fie în rînd cu cei mari. Am fost și eu așa. Nu realizam că timpul este ireversibil. Eram sigură că părinții mei mereu mă vor ține în brațe, că viața este un joc senin. Eram sigură că totul va fi bine doar pentru că eu vroiam ca să fie bine. E foarte greu să depășești această trecere din lumea surîselor zglobii la lumea lor, celor maturi, celor încruntați și mereu preocupați. Dacă nu te simți suficient pregătit atunci riști să fii un inadaptat, dacă abordezi viața în mod extrem de serios atunci îmbătrînești înainte de vreme. Cu inadaptarea poți să lupți și să te perfecționezi, însă bătrînețea nu-ți poate oferi nimic mai mult decît moartea. Inima ta se zbate, sîngele pulsează în vene, dar nu mai simți. Asta e! Un mort nu simte, nu sesizează cum anotimpurile se schimbă, cum se topesc fulgii pe obraz, cît de frumos cîntă stropii de ploaie lovindu-se de acoperiș, cu cîtă pasiune își strînge copila tatăl care nu a văzut-o de ceva vreme…