8 martie e important pentru unii. Pentru mine e important ceea ce rămîne după 8 martie: emoția gestului. Una dintre primele amintiri pe care le am e despre emoție și tata.
Da, e ziua femeilor iar eu vreau să povestesc despre tata 🙂 Era ziua mamei, făcea 30 de ani. Continuă să citești
Azi cred că a fost dezamăgită ca niciodată când a văzut numele meu pe ecranul telefonului. Scria Dana Ro is calling, deci nu sunt nici azi în Moldova. Nici ieri seara nu eram. Nici mâine nu voi fi. Nici.
Înainte să trec pragul Secției de Chirurgie Pulmonară, doctorul Grigorescu, șeful clinicii, mă ia de mînă, ca pe un copil mic, și mă conduce într-o rezervă. Iar eu îi urmez pașii ademenită de parfumul moale care lasă o trenă de tărie dulceagă pe culoarul Clinicii de Chirurgie Toracică. Doctorul care mi-a cuprins mîna cu palma-i caldă e, de fapt, o femeie trecută de patruzeci de ani, cu o privire de un negru măsliniu și cu părul brunet, care abia-i ajunge pînă la umeri. Sprîncenele-i arcuite și buzele un pic plinuțe, desenate pe tenul aproape perfect, par că luminează.
Ruptă de dor, vinerea trecută am ajuns acasă. M-a întîlnit, ca de obicei, îngerul meu păzitor. Mama. De dragul ei defapt am venit. Dacă ceilalți din jur se mai descurcă și fără mine, atunci Mama, ca un copil care așteaptă cu nerăbdare vacanța, numără zilele pînă la următoarea noastră revedere. Ce întîlnire frumoasă! Zile deosebite din viața mea. Vioiul obrajilor ei îmbujorați se strecura în discuțiile noastre, discuții lipsite de un punct de pornire și un oarecare final. Noi nu facem concluzii, acestea vin de la sine, pentru că privirea ei îmi insuflă răspunsul corect la orice întrebare.