„Jertfe cu CapsLock” expresia celei mai bune prietene care îmi vine în cap de fiecare dată când văd vreo postare cu muci scoși din nimic.
De mic copil am realizat că aș vrea să trăiesc într-o altă epocă, când cuvântul avea putere, promisiunea se îndeplinea mort-copt și când oamenii erau mai echilibrați. Poate mai analfabeți, poate mai resemnați, poate o duceau mai rău cu igiena, însă erau rezistenți.
Din toți nepoții doar eu o mai țin minte pe străbunica. Țin minte tolbele din cui care umpleau cămăruța fără vreun ochi de fereastră. Orezul, fasolele, zacusca, ierburile, săpunul gospodăresc și pesmeții pregătiți de ea amestecau mirosuri de foame și lipsă în odaia întunecoasă. Nu înțelegeam de ce bătrîna, îngrijită de bunica, face provizii pînă nu mi-a povestit că primii fii ai săi „au murit de sărăcia și golicimea războiului, puică dragă”.
Înainte să trec pragul Secției de Chirurgie Pulmonară, doctorul Grigorescu, șeful clinicii, mă ia de mînă, ca pe un copil mic, și mă conduce într-o rezervă. Iar eu îi urmez pașii ademenită de parfumul moale care lasă o trenă de tărie dulceagă pe culoarul Clinicii de Chirurgie Toracică. Doctorul care mi-a cuprins mîna cu palma-i caldă e, de fapt, o femeie trecută de patruzeci de ani, cu o privire de un negru măsliniu și cu părul brunet, care abia-i ajunge pînă la umeri. Sprîncenele-i arcuite și buzele un pic plinuțe, desenate pe tenul aproape perfect, par că luminează.
De ce s-a făcut musca elefant?
„Mor de draci, fată!”, geme colega ta, ascunzînd o lacrimă pe sub pleoapă și scăpînd un tremur în voce după o spovedanie spusă într-o suflare, ca la biserică, cu tot catastihul de probleme care au năvălit-o. Iar tu nu vezi decît pielea ei de pe nas care, spre deosebire de a ta, nu se exfoliază. Are dinții din față cam strîmbi, dar nu mai strîmbi ca ai tăi. Te gîndești că nu prea a avut greutăți în viață și niciodată nu a suferit din dragoste. Cu toate că nu prea dă pe la facultate are rezultate bune, o fi mai deșteaptă ca ceilalți, o fi vreo rudă cu vreun profesor…
Dacă aș fi din nou Romina, cu 24 de ani în urmă, știind ce mă așteaptă în viitor, aș înghiți cu plăcere niște cianură.
E trecut de amiază și Emilia, așezată pe scaunul din sufragerie, cu picioarele lipite unul de altul, își freacă agitat palmele transpirate de rochiță.
De la ce vîrstă te ții minte?
Eu știu cît de tare bătea soarele în vara lui ‘95, cînd la înmormîntarea unchiului meu, tata pentru prima dată a refuzat să mă ia în brațe, fiindcă o ținea pe verișoara mea deja orfană de un părinte. Nu reușisem să împlinim nici trei ani, nici eu, nici ea. Tot ce aveam pe atunci era sufletul de copil. Eram prietene.
Nu-mi pot stăpîni picioarele. De emoții sau de frig mă clatin ritmic ca pe un căluț de lemn, din creștetul capului pînă în vîrful degetelor. Gîtul a amorțit, pentru că de douăzeci de minute privirea-mi e țintuită de capătul drumului. Cu toate că a început iarna, în cap îmi bubuie trăsnetul de gînduri care lovindu-se de frunte scapără cu scîntei care cad peste ochi. De oboseală mintea zburdalnică e dezorientată și se agită printre terminațiuni nervoase. Una sigur a fost atinsă. Mușchii feței nu sunt în stare să proiecteze un surîs de alaltăseară. Eu zîmbesc de fapt, doar că colțurile gurii au devenit atît de grele încît figura mi se citește ca în oglindă, invers.
Weekendul acesta am ajuns în Alba Iulia împreună cu ATRAGul, pentru a scrie reprtaje despre atmosfera Zilei Naționale a României. Aș fi vrut să scriu mai mult, dar cred că e destul de suficientă concentrația de cîtevai mii de semne:) reportajul îl găsiți mai jos.
Ne jucăm de-a viața.