Arhive categorii: Uncategorized

Dialog înainte de metamorfoză

Posted on by
Răspunde

 

Hai, lasă, nu te mai plânge! De ce te plângi? Îți cauți de milă! Ești o nemulțumită. Leneșo. Lașo. Delăsătoareo. Nepăsătoareo. Neserioaso. 

Ce vrei să faci cu viața ta? Ce vrei să faci în viața ta?

E a mea oare? Viața. Cu atâtea mutre fotoșopate, povești inventate și mizerii promovate, impuse, băgate pe gât, mai pot spune că viața îmi aparține? Mi-am dorit să fiu altcineva, făcând cu totul altceva. Treptat am devenit o suprafață care involuntar reflectă mizeria din jur, dar care încă mai încearcă să lumineze. Să prindă acele câteva raze de soare ținute captive, undeva la înălțime, de norii grei și deși de „informație” și de „modele” demne de urmat.  Continuă să citești →

Oamenii mei

Posted on by
Răspunde

Am oameni pe care îi țin strâns la inimă și nu-i pierd niciodată, nicăieri.

Perioada plecărilor, schimbărilor de reședință, evadărilor și deciziilor ce ne definesc viitorul încă nu s-a terminat, nici măcar nu-i aproape de final. Însă oamenii mei sunt cu mine, indiferent de poziția lor geografică și tensiunea greutăților prin care trecem.

Îi port peste tot. Bagaj de amintiri, experiențe și susținere reciprocă care nu ne-a lăsat să ne încleștăm degetele la piept de vii. Continuă să citești →

Sens

Posted on by
Răspunde

Am învățat că ar trebui mai puțin să-mi pese de sensul vieții și alte probleme de natură universal-existențială. Și chiar dacă urăsc trivialitatea trebuie să recunosc că motivul este unul absolut banal: viața e una și zboară cu viteza zilelor ce se aseamană între ele ca niște surori gemene mutilate de monotonie.

Aș fi vrut să găsesc un calcul, o formulă care m-ar scoate din depresia gândurilor și întrebărilor. Aș fi vrut să fac diferența între fleacuri și între neliniști care ar trebui în realitate să mă îngrijoreze. Plăcerea și satisfacția ascunde sensul absolut. Tot ce faci și îți place are sens.

Acum, după câțiva ani în care firea mea a fost zdruncinată din temelii știu doar un lucru: în viață îți merge bine și urmezi vectorul corect atunci când pășești pe stradă și îți place. Îți place strada pe care ești, orașul în care te afli, lucrurile și activitățile care-ți ocupă zilele, ghetele pe care le porți, felul în care pășești și arăți, și emoția în care ești îmbrăcat. E o iubire.

JERTFĂ

Posted on by
Răspunde

„Jertfe cu CapsLock” expresia celei mai bune prietene care îmi vine în cap de fiecare dată când văd vreo postare cu muci scoși din nimic.

De mic copil am realizat că aș vrea să trăiesc într-o altă epocă, când cuvântul avea putere, promisiunea se îndeplinea mort-copt și când oamenii erau mai echilibrați. Poate mai analfabeți, poate mai resemnați, poate o duceau mai rău cu igiena, însă erau rezistenți.

Continuă să citești →

Unul e mai mult decât toți

Posted on by
Răspunde

Un papagal insuportabil. A fost. A murit. Îmi pare rău. Pentru că era al nostru, pentru că ne amuza, pentru că intra în joc când avea chef. Pentru că nu era pur și simplu o pasăre care ciripea, dar pentru că era o personalitate cu un mic „but”: era împopoțat în pene verzi și nu vorbea, nici măcar nu a încercat vreodată.

Cam așa se întâmplă. Te invinuiesc că nu porți haine ca toți oamenii. Că nu citești cărțile „must to read”. Că în general nu citești. Că nu înveți așa ca toți. Că nu mergi în direcția comună pentru toți.

Continuă să citești →

Despre bube

Posted on by
Răspunde

Suntem putrezi. Leproși. Buboși. Și vom fi așa atât timp cât vor muri cei ce merită o viață împlinită. Pentru că nu ne-a păsat. Ne-am făcut că nu știm, că nu e bine să întrebăm, că e incomod, că nu se face, că nu se bagă nasul în viața cuiva. Rezultatul final e limpede.

Unde-s cei ce se ocupă de starea minorilor din famiile problematice? Ce au să zică acum? Câți copii se află astăzi în pericol de abuz și moarte? Am rămas cu păreri de rău. Pentru că suntem putrezi, leproși și buboși. Inclusiv eu. Iar bubele cresc direct proporțional cu indiferența.

p.s. e târziu

Războiul bunilor

Posted on by
Răspunde

Din toți nepoții doar eu o mai țin min­te pe străbunica. Țin minte tolbe­le din cui care umpleau cămăruța fără vre­un ochi de fereastră. Orezul, fa­so­le­le, zacusca, ierburile, săpunul gospo­dă­resc și pesmeții pregătiți de ea a­mes­te­cau mirosuri de foame și lipsă în o­da­ia în­tunecoasă. Nu înțelegeam de ce bă­trî­na, îngrijită de bunica, face pro­vi­zii pî­nă nu mi-a povestit că primii fii ai săi „au murit de sărăcia și golicimea răz­bo­iului, puică dragă”.

Continuă să citești →