Am învățat că ar trebui mai puțin să-mi pese de sensul vieții și alte probleme de natură universal-existențială. Și chiar dacă urăsc trivialitatea trebuie să recunosc că motivul este unul absolut banal: viața e una și zboară cu viteza zilelor ce se aseamană între ele ca niște surori gemene mutilate de monotonie.
Aș fi vrut să găsesc un calcul, o formulă care m-ar scoate din depresia gândurilor și întrebărilor. Aș fi vrut să fac diferența între fleacuri și între neliniști care ar trebui în realitate să mă îngrijoreze. Plăcerea și satisfacția ascunde sensul absolut. Tot ce faci și îți place are sens.
Acum, după câțiva ani în care firea mea a fost zdruncinată din temelii știu doar un lucru: în viață îți merge bine și urmezi vectorul corect atunci când pășești pe stradă și îți place. Îți place strada pe care ești, orașul în care te afli, lucrurile și activitățile care-ți ocupă zilele, ghetele pe care le porți, felul în care pășești și arăți, și emoția în care ești îmbrăcat. E o iubire.
