Nu-mi pot stăpîni picioarele. De emoții sau de frig mă clatin ritmic ca pe un căluț de lemn, din creștetul capului pînă în vîrful degetelor. Gîtul a amorțit, pentru că de douăzeci de minute privirea-mi e țintuită de capătul drumului. Cu toate că a început iarna, în cap îmi bubuie trăsnetul de gînduri care lovindu-se de frunte scapără cu scîntei care cad peste ochi. De oboseală mintea zburdalnică e dezorientată și se agită printre terminațiuni nervoase. Una sigur a fost atinsă. Mușchii feței nu sunt în stare să proiecteze un surîs de alaltăseară. Eu zîmbesc de fapt, doar că colțurile gurii au devenit atît de grele încît figura mi se citește ca în oglindă, invers.
E noapte și pe șosea nu se deslușesc decît luminile farurilor care taie retina în două și gălăgia monotonă a roților ce patinează pe asfaltul uscat. Uscat mi-e cerul gurii de emoții. Însă privirea-mi tot îngăduie o înșiruire de lumini mai mici care curînd se vor apropia de mine. Un camion roșu cu o suită de beculețe galbene, înlănțuite unul după altul. Slobozesc un zîmbet infantil. E ca în copilărie, imaginația aberează și vede camionul care se plimbă pe ecranele noastre de fiecare Crăciun. „Sărbătorile vin…”. Sărbătoarea mea se oprește în drept cu mine, e atît de voluminoasă încît trebuie să ridic capul și să-mi lungesc privirea ca s-o măsor.
Din cabină coboară… nu, nu Moș Crăciun. Mai palpitant. Din cabină coboară tata. Îmi țin lacrimile și așa scap de seceta care-mi ardea adineaori gura. Mi se lipesc pe spate ca o ceară caldă și parfumată palmele în care cîndva încăpeam toată, de la moț pînă la tălpi. Mă înconjoară brațele care-mi cuprind imensa dezamăgire. Iar cînd tata lasă mîinile în jos, le lasă cu greutatea pe care a suflat-o de pe mine ca praful de pe o placă de vinil gata să cînte.