Ne jucăm de-a viața.
Rupem pietre prețioase din noi, le rostim și apoi le lăsăm să se tîrască ca niște viermi pe asfalt. Mai aruncăm din cînd în cînd niște fapte oneste, pentru ca să îndeplinim norma. Aruncăm fapte care știm că sunt asemeni unui acid, acid care macină umanul din noi. Ne curge sînge din ochi și dorințe moarte din suflet pentru că prostia noastră vrea să nimerească în fluxul universal. Ne globalizăm într-un cîrd de destine identice, supuse unor chipuri mutilate de bani și zgîrcenie. Miroase a disperare ce se descompune pe malurile rațiunii, maluri pe care aproape nimeni nu le cunoaște, toți se visează înecați în focarul de iluzii. Cel ce încearcă să fugă de blestem e privit ca un nebun ce-și roade călcîiele în zadar în această lumină. Folosim oamenii, nu ne doare că le poluăm viața, că de la acest venin unii se sugrumă și pînă la sfîrșitul existenței sale sunt niște pete vinete și lipicioase. Folosim oamenii pentru că ne-au învățat acasă să fim temperamente puternice, însămînțați cu acest orgoliu pășim peste speranța altora. Ne considerăm prea avansați ca să putem fi simpli și deschiși, suntem prea primitivi ca să recunoaștem că suntem primitivi.