E trecut de amiază și Emilia, așezată pe scaunul din sufragerie, cu picioarele lipite unul de altul, își freacă agitat palmele transpirate de rochiță.
Nu știe de cît timp stă așa. Privirea-i bătută în cuie de bufetul din bucătărie. Îl vede de fapt cu o jumătate de ochi prin deschizătura ușii. Pentru a scăpa de ispită își astupă fața cu mîinile, dar privind în palme tot vede acea cutie care atîrnă pe perete, îi știe ornamentul, culoarea, fiecare zgîrietură, pentru că în ea se ascunde dorința. Ar fi vrut să se ridice de pe scaun, dar tălpile îi sunt lipite de gresie, iar corpul ei e mai greu ca niciodată. Se impune să se gîndească la orice altceva, școală, prieteni, duminicile petrecute cu tata. Și-a amintit de momentul ei cel mai fericit de pînă acum, cînd i-a fost dăruit cățelul Bob, apoi și-a amintit și ziua cea tragică, cînd Bob a fost furat. Chiar și acum, prin lacrima-i scăpată, vede raze de soare care joacă pe ușa dulapului.
Cu cît conștientizează mai mult faptul că nu are voie să se atingă de ușa lui, cu atît mai ademenitoare vede plăcerea. Inima își pierde ritmul și respirația pare a fi apăsată de o armură de oțel care-i strînge pieptul. Își dă seama foarte bine că această haină grea care n-o lasă să inspire aer e de fapt e interdicția pe care trebuie să o respecte cu strictețe. Are trupul prea slab, iar firea și mai și! Orice plăcere ajunsă în mîinele fetei o face sclavă. Se ridică și se lasă dusă față în față cu bufetul. Sîngele năvălește buluc în obraji, genunchii încep a tremura ritmic iar palmele acum sunt și mai transpirate. Deschide ușa și se umple odaia cu lumină.
E trecut de amiază și Emilia, așezată pe podeaua din bucătărie, cu picioarele încrucișate și un borcan în față, încarcă liniștită lingura cu ciocolată.