Palmele care mă țin

Nu-mi pot stăpîni picioarele. De e­moții sau de frig mă clatin ritmic ca pe un căluț de lemn, din creștetul capului pî­nă în vîrful degetelor. Gîtul a amorțit, pentru că de douăzeci de minute pri­virea-mi e țintuită de capătul drumului. Cu toate că a început iarna, în cap îmi bubuie trăsnetul de gînduri care lovindu-se de frunte scapără cu scîntei care cad peste ochi. De oboseală mintea zbur­­­dalnică e dezorientată și se agită prin­tre terminațiuni nervoase. Una sigur a fost atinsă. Mușchii feței nu sunt în stare să proiecteze un surîs de alaltăseară. Eu zîm­­besc de fapt, doar că colțurile gurii au devenit atît de grele încît figura mi se citește ca în oglindă, invers.

Continuă să citești →