Ieri am urmărit știrile despre „sărmanii” oameni care au ajuns să dea buzna în primărie ca să fie auziți și n-am văzut nimic ieșit din comun. De ce în ghilimele sărmanii? Pentru că eu și familia mea ne aflăm într-o situație similară și chiar îi compătimeam până astăzi.
Suntem putrezi. Leproși. Buboși. Și vom fi așa atât timp cât vor muri cei ce merită o viață împlinită. Pentru că nu ne-a păsat. Ne-am făcut că nu știm, că nu e bine să întrebăm, că e incomod, că nu se face, că nu se bagă nasul în viața cuiva. Rezultatul final e limpede.
Unde-s cei ce se ocupă de starea minorilor din famiile problematice? Ce au să zică acum? Câți copii se află astăzi în pericol de abuz și moarte? Am rămas cu păreri de rău. Pentru că suntem putrezi, leproși și buboși. Inclusiv eu. Iar bubele cresc direct proporțional cu indiferența.
p.s. e târziu
Astă noapte, în vis, mi s-a spus că a murit sufletul meu geamăn, cea cu care am crescut. În momentul în care am tresărit de groază din pat, s-a spart cerul și ploaia a ținut până dimineață.
Din toți nepoții doar eu o mai țin minte pe străbunica. Țin minte tolbele din cui care umpleau cămăruța fără vreun ochi de fereastră. Orezul, fasolele, zacusca, ierburile, săpunul gospodăresc și pesmeții pregătiți de ea amestecau mirosuri de foame și lipsă în odaia întunecoasă. Nu înțelegeam de ce bătrîna, îngrijită de bunica, face provizii pînă nu mi-a povestit că primii fii ai săi „au murit de sărăcia și golicimea războiului, puică dragă”.
Azi cred că a fost dezamăgită ca niciodată când a văzut numele meu pe ecranul telefonului. Scria Dana Ro is calling, deci nu sunt nici azi în Moldova. Nici ieri seara nu eram. Nici mâine nu voi fi. Nici.
Eram trei copii. Eu, Irina și Sașa. Nu aveam mai mult de patru ani, însă de pe atunci am început să ne exploatăm la greu talentul, cel al curajului. De fiecare dată cînd ne întîlneam în curtea blocului, după un prînz sățos, Sașa mergea la o baltă din apropiere ca să prindă o broască. Băiatul o aducea aproape sufocată între degetele lui, un fel de anestezie, eu o întindeam pe „masă” și o țineam de lăbuțe, iar Irina îi spinteca pîntecele cu un ciob de la o sticlă de vodkă spartă găsită prin iarbă (dinadins vodkă, fiind profesioniști în domeniu, știam că taie mai bine). Lecuiam „săritoarea”, ca pe toate celelalte, de apendicită.
Înainte să trec pragul Secției de Chirurgie Pulmonară, doctorul Grigorescu, șeful clinicii, mă ia de mînă, ca pe un copil mic, și mă conduce într-o rezervă. Iar eu îi urmez pașii ademenită de parfumul moale care lasă o trenă de tărie dulceagă pe culoarul Clinicii de Chirurgie Toracică. Doctorul care mi-a cuprins mîna cu palma-i caldă e, de fapt, o femeie trecută de patruzeci de ani, cu o privire de un negru măsliniu și cu părul brunet, care abia-i ajunge pînă la umeri. Sprîncenele-i arcuite și buzele un pic plinuțe, desenate pe tenul aproape perfect, par că luminează.
O avalanșă de linii melodice legate cap la cap a inundat vineri seara, 8 martie, sala de concerte al Colegiului Național de Artă „Octav Băncilă”. Compozitorul, profesorul și dirijorul Sabin Păutza a desenat în dans de mîini cu bagheta uvertura „Coriolan” și Simfonia a IX-a a lui Beethoven. Concertul vocal-simfonic a fost ascultat de public în deplină tăcere, păstrată chiar și în timpul pauzelor în care maestrul abia reușea să-și șteargă fruntea. Însă cînd ultima strună a încetat să vibreze, ca un potop, palmele au bătut în extaz, neîntrerupt, cîteva minute în șir.
Doamna Lidia m-a învățat algebră și geometrie. Vorbea ca o femeie adevărată, rotunjea sunetele colțuroase, iar teoremele rostite de ea sunau melodios și matematica nu mai părea atît de lipsită de inspirație. În cazul în care cineva din băncile din spate își permitea să pornească un zumzet în timp ce noi chinuiam pixul rezolvînd necunoscute, doamna Lidia îl certa inteligent și zîmbind cu o jumătate de obraz.
De ce s-a făcut musca elefant?
„Mor de draci, fată!”, geme colega ta, ascunzînd o lacrimă pe sub pleoapă și scăpînd un tremur în voce după o spovedanie spusă într-o suflare, ca la biserică, cu tot catastihul de probleme care au năvălit-o. Iar tu nu vezi decît pielea ei de pe nas care, spre deosebire de a ta, nu se exfoliază. Are dinții din față cam strîmbi, dar nu mai strîmbi ca ai tăi. Te gîndești că nu prea a avut greutăți în viață și niciodată nu a suferit din dragoste. Cu toate că nu prea dă pe la facultate are rezultate bune, o fi mai deșteaptă ca ceilalți, o fi vreo rudă cu vreun profesor…