Și cu Pământul … ce ne facem?

Epopeea muceniciei

S-a născut să fie regină. Im­per­fec­țiunile pe care le avea știa să le stă­pî­neas­că, orice viciu de-al său  nu-l scă­pa de sub control. Găzduia cu plă­ce­re și grijă viețuitoarele care-i populau ți­nuturile. Una din cele mai in­te­li­gen­te vietăți, omul, avea statut special. A­vea voie să smulgă copacii, să sape tu­ne­luri sub pămînt, să culeagă orice plan­tă do­rește. Era o simbioză care treptat a tre­cut la un parazitism ce i-a tulburat lim­pezimea milenară. A devenit ca orice fe­meie, capricioasă, cu crize de is­te­ri­e și incertitudini în comportament.

Continuă să citești

Poveste de Crăciun

Într-un scurt circuit

Povestea e despre trei frați, urși de pluș. Au fost aduși în casă de pe cel mai din colț raft al unui magazin pentru săraci. Erau un cadou de Crăciun pentru o copiliță care i-a purtat după ea ani la rînd, chiar cînd a ajuns să facă fa­cultate. Apoi i-a donat unei case de co­­pii prin intermediul agenției care avea grijă de micuți. Însă grija era atît de mare încît jucăria a fost smulsă din mîinile sufletelor orfane de către un co­lecționar de vechituri. Făcea bani din ceea ce alții aruncau fă­ră nici o ezitare sau din lucrurile pe care pu­tea cu ușurință să le „împrumute” de la cei neputincioși.

Continuă să citești

Din nou: eu, tata și încă cineva

Amintiri lovite cu putere

De la ce vîrstă te ții minte?

Eu știu cît de tare bătea soarele în vara lui ‘95, cînd la înmormîntarea un­chiului meu, tata pentru prima dată a re­fuzat să mă ia în brațe, fiindcă o ținea pe verișoara mea deja orfană de un părinte. Nu reușisem să împlinim nici trei ani, nici eu, nici ea. Tot ce aveam pe atunci era sufletul de copil. Eram pri­etene.

Continuă să citești

Gata să cînt. Sărbătoarea mea

Palmele care mă țin

Nu-mi pot stăpîni picioarele. De e­moții sau de frig mă clatin ritmic ca pe un căluț de lemn, din creștetul capului pî­nă în vîrful degetelor. Gîtul a amorțit, pentru că de douăzeci de minute pri­virea-mi e țintuită de capătul drumului. Cu toate că a început iarna, în cap îmi bubuie trăsnetul de gînduri care lovindu-se de frunte scapără cu scîntei care cad peste ochi. De oboseală mintea zbur­­­dalnică e dezorientată și se agită prin­tre terminațiuni nervoase. Una sigur a fost atinsă. Mușchii feței nu sunt în stare să proiecteze un surîs de alaltăseară. Eu zîm­­besc de fapt, doar că colțurile gurii au devenit atît de grele încît figura mi se citește ca în oglindă, invers.

Continuă să citești

Albastru, galben și roșu

Weekendul acesta am ajuns în Alba Iulia împreună cu ATRAGul, pentru a scrie reprtaje despre atmosfera Zilei Naționale a României. Aș fi vrut să scriu mai mult, dar cred că e destul de suficientă concentrația de cîtevai mii de semne:) reportajul îl găsiți mai jos.

Alba Iulia, 1 decembrie 2012 

Despre ce tac eroinele

O văd cum stă pe scaunul cu patru picioare leșinate pe o parte de greutatea pe care au avut-o să îngăduie ani de zile. Privirea-i țintită de cel mai îndepărtat orizont se ascunde după cortina neagră de bucle. Din doi obraji rumeni, mai jos, se conturează buzele viu parfumate de culoarea trandafirului roșu. Buzele care sunt lipite una de alta. Corpul, de la clavicule pînă la încheieturile mîinilor, îi este învelit într-o rochie neagră de velur, pînă și piciorușele se împotmolesc în valul funebru. Palmele, catifelate cu gingășie, le-a înfipt de o parte și de alta de margina acelei bucăți de lemn mîncată de carii.

Continuă să citești

Fericirea-i Hubba Bubba

Fericirea-i cînd afară plouă infernal, ai febră și te scutură  de la  cald la rece, dar tu ieși afară, pentru că la un capăt de oraș te așteaptă Tata. Fericirea-i cînd ai stat doar cîteva minute lîngă Tata și tot drumul înapoi taximetristul prin oglinda retrovizoare te urmărește mirat cum tu zîmbești.

Continuă să citești