Dacă aș fi din nou Romina, cu 24 de ani în urmă, știind ce mă așteaptă în viitor, aș înghiți cu plăcere niște cianură.
Măturătoarea de gardă
2
Cînd știi prea bine ce trebuie să faci
E trecut de amiază și Emilia, așezată pe scaunul din sufragerie, cu picioarele lipite unul de altul, își freacă agitat palmele transpirate de rochiță.
Și cu Pământul … ce ne facem?
S-a născut să fie regină. Imperfecțiunile pe care le avea știa să le stăpînească, orice viciu de-al său nu-l scăpa de sub control. Găzduia cu plăcere și grijă viețuitoarele care-i populau ținuturile. Una din cele mai inteligente vietăți, omul, avea statut special. Avea voie să smulgă copacii, să sape tuneluri sub pămînt, să culeagă orice plantă dorește. Era o simbioză care treptat a trecut la un parazitism ce i-a tulburat limpezimea milenară. A devenit ca orice femeie, capricioasă, cu crize de isterie și incertitudini în comportament.
Poveste de Crăciun
Povestea e despre trei frați, urși de pluș. Au fost aduși în casă de pe cel mai din colț raft al unui magazin pentru săraci. Erau un cadou de Crăciun pentru o copiliță care i-a purtat după ea ani la rînd, chiar cînd a ajuns să facă facultate. Apoi i-a donat unei case de copii prin intermediul agenției care avea grijă de micuți. Însă grija era atît de mare încît jucăria a fost smulsă din mîinile sufletelor orfane de către un colecționar de vechituri. Făcea bani din ceea ce alții aruncau fără nici o ezitare sau din lucrurile pe care putea cu ușurință să le „împrumute” de la cei neputincioși.
Din nou: eu, tata și încă cineva
De la ce vîrstă te ții minte?
Eu știu cît de tare bătea soarele în vara lui ‘95, cînd la înmormîntarea unchiului meu, tata pentru prima dată a refuzat să mă ia în brațe, fiindcă o ținea pe verișoara mea deja orfană de un părinte. Nu reușisem să împlinim nici trei ani, nici eu, nici ea. Tot ce aveam pe atunci era sufletul de copil. Eram prietene.
Gata să cînt. Sărbătoarea mea
Nu-mi pot stăpîni picioarele. De emoții sau de frig mă clatin ritmic ca pe un căluț de lemn, din creștetul capului pînă în vîrful degetelor. Gîtul a amorțit, pentru că de douăzeci de minute privirea-mi e țintuită de capătul drumului. Cu toate că a început iarna, în cap îmi bubuie trăsnetul de gînduri care lovindu-se de frunte scapără cu scîntei care cad peste ochi. De oboseală mintea zburdalnică e dezorientată și se agită printre terminațiuni nervoase. Una sigur a fost atinsă. Mușchii feței nu sunt în stare să proiecteze un surîs de alaltăseară. Eu zîmbesc de fapt, doar că colțurile gurii au devenit atît de grele încît figura mi se citește ca în oglindă, invers.
Albastru, galben și roșu
Weekendul acesta am ajuns în Alba Iulia împreună cu ATRAGul, pentru a scrie reprtaje despre atmosfera Zilei Naționale a României. Aș fi vrut să scriu mai mult, dar cred că e destul de suficientă concentrația de cîtevai mii de semne:) reportajul îl găsiți mai jos.
Despre ce tac eroinele
O văd cum stă pe scaunul cu patru picioare leșinate pe o parte de greutatea pe care au avut-o să îngăduie ani de zile. Privirea-i țintită de cel mai îndepărtat orizont se ascunde după cortina neagră de bucle. Din doi obraji rumeni, mai jos, se conturează buzele viu parfumate de culoarea trandafirului roșu. Buzele care sunt lipite una de alta. Corpul, de la clavicule pînă la încheieturile mîinilor, îi este învelit într-o rochie neagră de velur, pînă și piciorușele se împotmolesc în valul funebru. Palmele, catifelate cu gingășie, le-a înfipt de o parte și de alta de margina acelei bucăți de lemn mîncată de carii.
Mihail Cociu!
Fericirea-i Hubba Bubba
