Un papagal insuportabil. A fost. A murit. Îmi pare rău. Pentru că era al nostru, pentru că ne amuza, pentru că intra în joc când avea chef. Pentru că nu era pur și simplu o pasăre care ciripea, dar pentru că era o personalitate cu un mic „but”: era împopoțat în pene verzi și nu vorbea, nici măcar nu a încercat vreodată.
Cam așa se întâmplă. Te invinuiesc că nu porți haine ca toți oamenii. Că nu citești cărțile „must to read”. Că în general nu citești. Că nu înveți așa ca toți. Că nu mergi în direcția comună pentru toți.
Toți, pentru mine e un cuvânt viciu. Mi-e frică să întîlnesc persoana care va fi îmbrăcată la fel. Nu, eu nu merg la magazine scumpe ca să evit astfel de situații, eu îmi pun imaginația în mișcare de fiecare dată când îmi deschid dulapul. Nu vreau să citesc literatură artistică pentru că îmi vine greu să me dezleg mai apoi de povestea autorului, poveste inventată desigur. Îmi pierd sinele, încerc după aia să mă încadrez într-un tipar, să-mi aseamăn faptele cu comportamentul vreunui personaj. E obositor să trăiești din comparații, naști invidie sau orgoliu. Vreau ca lucru pe care îl știu toți să îl cunosc din cealaltă dimensiune. Ea există, dimensiunea cealaltă, doar că puțin o găsesc.
Când ești într-un flux de oameni ce merg într-o direcție, nu e neapărat să depui efort ca să te miști, Ei te vor împinge de la spate și te vor dirija să ajungi la destinații greșite.
Morala? Eu un alt papagal nu vreau, mi-e dor de ăla cu tărie de caracter și personalitate.