S-a născut să fie regină. Imperfecțiunile pe care le avea știa să le stăpînească, orice viciu de-al său nu-l scăpa de sub control. Găzduia cu plăcere și grijă viețuitoarele care-i populau ținuturile. Una din cele mai inteligente vietăți, omul, avea statut special. Avea voie să smulgă copacii, să sape tuneluri sub pămînt, să culeagă orice plantă dorește. Era o simbioză care treptat a trecut la un parazitism ce i-a tulburat limpezimea milenară. A devenit ca orice femeie, capricioasă, cu crize de isterie și incertitudini în comportament.
A cedat din veșmîntu-i țesut cu ațe de aur și încrustat cu pietre prețioase, oamenii i le-au smuls aproape pe toate. Buzele îi sînt uscate și orbitele inundate de lacrimi. Cu fața ridată și ochii împăienjeniți privește omul cu dispreț. Nu i-a dat o cană de apă atunci cînd ea îi arunca din cer zile cu ploaie, a lăsat-o să înghețe în norii cu praf acid atunci cînd ea scălda meleagurile în căldura razelor de soare. Murea de foame și îndura explozii și atacuri ani la rînd, atunci cînd îi dăruia prietenos omului roade îmbelșugate de pîine și poamă.
Abia acum aceste figuri minuscule dau alerte de S.O.S. realizînd că au pierdut din bunăvoința reginei. Doar acum ei văd că înțelepciunea și răbdarea ei s-au spulberat odată cu ultimele limite întrecute de om. Și furnicarul acum roiește agitat și disperat nu pentru că îi pare rău că a nimicit regina cu pletele albastre, ci pentru că rămîne fără gazdă. Duce tratative cu alta, e roșcată, dar pare că aceasta deja a suferit o epocă de parazitism și acum doarme adînc.
Cu fusta ruptă, cu fața suptă, regina noastră se răzbună sistematic aruncînd cîte un oftat sufletesc.