Ziua senină seara aduce ploaie și frig. Așa-s și oamenii. Ieri ți-au zîmbit, astăzi nu-i doare că te doare. Am auzit că acum în toată lumea plouă. Se inundă planeta în jale și respingere.
Pe timpul soarelui parcă și aerul miroasea altfel. Cît de aiurea n-ar suna, da’ aerul avea miros… Cînd e urît afară, sau că nasul a amorțit, sau că s-a limpezit văzduhul, sau miresmele au răcit… a rămas numai gustul clarității, fără mirodenii și amestecuri siropoase.
Ne jucăm de-a viața.
Am înghițit cîteva noduri sărate și degetele mele lunecă pe butoanele deacu’ roase. Nu e vorba de sentimente, e vorba de un film, mai cu seamă, două filme pe care le-am privit pentru prima dată fiind încă copil mic, cu tatăl meu.
Așa era obiceiul urmăream filme împreună, cele mai bune și mai adevărate le-am privit încă micuță, alături de tăticu, el îmi explica diferite chestii, el mă ajuta să le înțeleg și avea răbdare să-mi răspundă la toate întrebările mele, iar la urmă, încheia seara de cinema cu replica „ ei, ți-a plăcut, nu?”, știind din timp că răspunsul meu întotdeauna va fi un semn pozitiv mîzgîlit rușinos de capul meu cu mintea încă verde.
Astăzi, din nou le-am privit, Brat și Brat 2 (am preferat să păstrez denumirea originală și nu tradusă în engleză), cu ochii și rațiunea unui om matur. În secvențele deja bine cunoscute pe fundal se auzeau explicațiile lui tata, senzația că el este acum lîngă mine, e atît de plăcută. Azi, pentru prima dată am înțeles că între tăticul meu și eroul principal există o legătură, darul de a face bine fără de a smulge un profit din asta.
Să fii bun și corect, ca un Robin Hood, să fii de partea adevărului, pentru că cel ce deține taina acestuia are putere și nicidecum banul nu poate fi cheia succesului și liniștii sufletești. Nimeni nu e sfînt, noi cu toții suntem asasini, ucidem oamenii nu cu arma, îi sfîrșim cu focul invidiei și forța gîndului, îi omorîm cu faptele presărate cu ură.
Ruptă de dor, vinerea trecută am ajuns acasă. M-a întîlnit, ca de obicei, îngerul meu păzitor. Mama. De dragul ei defapt am venit. Dacă ceilalți din jur se mai descurcă și fără mine, atunci Mama, ca un copil care așteaptă cu nerăbdare vacanța, numără zilele pînă la următoarea noastră revedere. Ce întîlnire frumoasă! Zile deosebite din viața mea. Vioiul obrajilor ei îmbujorați se strecura în discuțiile noastre, discuții lipsite de un punct de pornire și un oarecare final. Noi nu facem concluzii, acestea vin de la sine, pentru că privirea ei îmi insuflă răspunsul corect la orice întrebare.