O văd cum stă pe scaunul cu patru picioare leșinate pe o parte de greutatea pe care au avut-o să îngăduie ani de zile. Privirea-i țintită de cel mai îndepărtat orizont se ascunde după cortina neagră de bucle. Din doi obraji rumeni, mai jos, se conturează buzele viu parfumate de culoarea trandafirului roșu. Buzele care sunt lipite una de alta. Corpul, de la clavicule pînă la încheieturile mîinilor, îi este învelit într-o rochie neagră de velur, pînă și piciorușele se împotmolesc în valul funebru. Palmele, catifelate cu gingășie, le-a înfipt de o parte și de alta de margina acelei bucăți de lemn mîncată de carii.
Așa încearcă să resusciteze echilibrul hîrbului bețiv. A fost tîrît, trîntit, zgîriat, aruncat, ținut în umezeală, i s-a dat și foc în timp ce eroina întronată s-a tot uitat înainte neclintită, cu bărbia ridicată și cu spatele drept. Mă apropii de ea și văd cum printre belșugul de creți negri răzbat mănunchiuri de fire albe. Și dacă s-ar dezlipi buzele de sub acei doi obraji rumeniți de pudră, o avalanșă de durere, greață și dezamăgire s-ar fi vărsat printr-un jet roșu de sînge înveninat de umilirea-i impusă. Acele două buze, deja pale ar fi spus că veșmîntul negru acoperă vînătăi ce nu mai trec și tăieturi ceruite în lanțuri. Palmele și gîtul slab care-i leagă rațiunea de faptă sunt doar oase ascunse sub întinderea de răni pe pielea-i mîncată de carii.
Privirea statornică și trupu-i înlemnit ca și scaunul bolnav pe care șade semnează că femeia veritabilă niciodată nu-și va schimba poziția pentru comoditate,iar gura îi va fi pecetluită cu demnitate. Chiar dacă obosește, chiar dacă amorțește, noi o vedem cu buzele sangvinice și făptura hotărîtă.
p.s. textul nu e despre oricare femeie, e despre specia feminină care a ajuns să fie înscrisă în cartea roșie.