Azi cred că a fost dezamăgită ca niciodată când a văzut numele meu pe ecranul telefonului. Scria Dana Ro is calling, deci nu sunt nici azi în Moldova. Nici ieri seara nu eram. Nici mâine nu voi fi. Nici.
Să-mi fii sănătoasă, mamă!
Răspunde
Arhive categorii: Uncategorized
Curajul unui ciob de sticlă
Eram trei copii. Eu, Irina și Sașa. Nu aveam mai mult de patru ani, însă de pe atunci am început să ne exploatăm la greu talentul, cel al curajului. De fiecare dată cînd ne întîlneam în curtea blocului, după un prînz sățos, Sașa mergea la o baltă din apropiere ca să prindă o broască. Băiatul o aducea aproape sufocată între degetele lui, un fel de anestezie, eu o întindeam pe „masă” și o țineam de lăbuțe, iar Irina îi spinteca pîntecele cu un ciob de la o sticlă de vodkă spartă găsită prin iarbă (dinadins vodkă, fiind profesioniști în domeniu, știam că taie mai bine). Lecuiam „săritoarea”, ca pe toate celelalte, de apendicită.
Pîinea cea de toate zilele
Doamna Lidia m-a învățat algebră și geometrie. Vorbea ca o femeie adevărată, rotunjea sunetele colțuroase, iar teoremele rostite de ea sunau melodios și matematica nu mai părea atît de lipsită de inspirație. În cazul în care cineva din băncile din spate își permitea să pornească un zumzet în timp ce noi chinuiam pixul rezolvînd necunoscute, doamna Lidia îl certa inteligent și zîmbind cu o jumătate de obraz.
Maraton de ciudă
De ce s-a făcut musca elefant?
„Mor de draci, fată!”, geme colega ta, ascunzînd o lacrimă pe sub pleoapă și scăpînd un tremur în voce după o spovedanie spusă într-o suflare, ca la biserică, cu tot catastihul de probleme care au năvălit-o. Iar tu nu vezi decît pielea ei de pe nas care, spre deosebire de a ta, nu se exfoliază. Are dinții din față cam strîmbi, dar nu mai strîmbi ca ai tăi. Te gîndești că nu prea a avut greutăți în viață și niciodată nu a suferit din dragoste. Cu toate că nu prea dă pe la facultate are rezultate bune, o fi mai deșteaptă ca ceilalți, o fi vreo rudă cu vreun profesor…
Măturătoarea de gardă
Dacă aș fi din nou Romina, cu 24 de ani în urmă, știind ce mă așteaptă în viitor, aș înghiți cu plăcere niște cianură.
Cînd știi prea bine ce trebuie să faci
E trecut de amiază și Emilia, așezată pe scaunul din sufragerie, cu picioarele lipite unul de altul, își freacă agitat palmele transpirate de rochiță.
Și cu Pământul … ce ne facem?
S-a născut să fie regină. Imperfecțiunile pe care le avea știa să le stăpînească, orice viciu de-al său nu-l scăpa de sub control. Găzduia cu plăcere și grijă viețuitoarele care-i populau ținuturile. Una din cele mai inteligente vietăți, omul, avea statut special. Avea voie să smulgă copacii, să sape tuneluri sub pămînt, să culeagă orice plantă dorește. Era o simbioză care treptat a trecut la un parazitism ce i-a tulburat limpezimea milenară. A devenit ca orice femeie, capricioasă, cu crize de isterie și incertitudini în comportament.
Poveste de Crăciun
Povestea e despre trei frați, urși de pluș. Au fost aduși în casă de pe cel mai din colț raft al unui magazin pentru săraci. Erau un cadou de Crăciun pentru o copiliță care i-a purtat după ea ani la rînd, chiar cînd a ajuns să facă facultate. Apoi i-a donat unei case de copii prin intermediul agenției care avea grijă de micuți. Însă grija era atît de mare încît jucăria a fost smulsă din mîinile sufletelor orfane de către un colecționar de vechituri. Făcea bani din ceea ce alții aruncau fără nici o ezitare sau din lucrurile pe care putea cu ușurință să le „împrumute” de la cei neputincioși.
Din nou: eu, tata și încă cineva
De la ce vîrstă te ții minte?
Eu știu cît de tare bătea soarele în vara lui ‘95, cînd la înmormîntarea unchiului meu, tata pentru prima dată a refuzat să mă ia în brațe, fiindcă o ținea pe verișoara mea deja orfană de un părinte. Nu reușisem să împlinim nici trei ani, nici eu, nici ea. Tot ce aveam pe atunci era sufletul de copil. Eram prietene.
Gata să cînt. Sărbătoarea mea
Nu-mi pot stăpîni picioarele. De emoții sau de frig mă clatin ritmic ca pe un căluț de lemn, din creștetul capului pînă în vîrful degetelor. Gîtul a amorțit, pentru că de douăzeci de minute privirea-mi e țintuită de capătul drumului. Cu toate că a început iarna, în cap îmi bubuie trăsnetul de gînduri care lovindu-se de frunte scapără cu scîntei care cad peste ochi. De oboseală mintea zburdalnică e dezorientată și se agită printre terminațiuni nervoase. Una sigur a fost atinsă. Mușchii feței nu sunt în stare să proiecteze un surîs de alaltăseară. Eu zîmbesc de fapt, doar că colțurile gurii au devenit atît de grele încît figura mi se citește ca în oglindă, invers.