Fiecare copil așteaptă cu nerăbdare ziua sa de naștere, este bucuros că a crescut cu un an mai mare, își dorește ca timpul să treacă mult mai repede și să fie în rînd cu cei mari. Am fost și eu așa. Nu realizam că timpul este ireversibil. Eram sigură că părinții mei mereu mă vor ține în brațe, că viața este un joc senin. Eram sigură că totul va fi bine doar pentru că eu vroiam ca să fie bine. E foarte greu să depășești această trecere din lumea surîselor zglobii la lumea lor, celor maturi, celor încruntați și mereu preocupați. Dacă nu te simți suficient pregătit atunci riști să fii un inadaptat, dacă abordezi viața în mod extrem de serios atunci îmbătrînești înainte de vreme. Cu inadaptarea poți să lupți și să te perfecționezi, însă bătrînețea nu-ți poate oferi nimic mai mult decît moartea. Inima ta se zbate, sîngele pulsează în vene, dar nu mai simți. Asta e! Un mort nu simte, nu sesizează cum anotimpurile se schimbă, cum se topesc fulgii pe obraz, cît de frumos cîntă stropii de ploaie lovindu-se de acoperiș, cu cîtă pasiune își strînge copila tatăl care nu a văzut-o de ceva vreme…
Societatea astăzi se confruntă cu un șir de modificări. Azi și copii sunt bătrîni pentru că contemporanitatea nu-i lasă să se bucure, undeva departe, de iresponsabilitate și neștire fericită, în lumea lor, în lumea unde fluturii sunt eterni, și mama e mereu tînără, și tata e mereu în putere.
Și dacă fiecare din noi ar încercă să-și asculte „copilul” rătăcit în culisele sufletului, dacă nimeni nu ar neglija acele minuni mici care ne înconjoară pretutindeni, dacă nimeni nu ar încetă să creadă în miracole, să se mire, atunci tinerețea va deveni o valoare accesibilă tuturor. Tinerețea nu este fața lipsită de riduri sau corpul elastic, tinerețea sunt acei ochi care mereu lucesc, ochii din care izvorăsc voluptatea și belșugul vieții.
Trebuie să luptăm împotriva senescenții psihice, trebuie să respirăm adînc , oferind posibilitate plămînilor să simtă mirosul tinereții pe deplin chiar și la vîrsta de 80 de ani.