Ruptă de dor, vinerea trecută am ajuns acasă. M-a întîlnit, ca de obicei, îngerul meu păzitor. Mama. De dragul ei defapt am venit. Dacă ceilalți din jur se mai descurcă și fără mine, atunci Mama, ca un copil care așteaptă cu nerăbdare vacanța, numără zilele pînă la următoarea noastră revedere. Ce întîlnire frumoasă! Zile deosebite din viața mea. Vioiul obrajilor ei îmbujorați se strecura în discuțiile noastre, discuții lipsite de un punct de pornire și un oarecare final. Noi nu facem concluzii, acestea vin de la sine, pentru că privirea ei îmi insuflă răspunsul corect la orice întrebare.

Mai evadez cîteodată din lumea mrejelor ei și văd un oraș îngropat în noroi. Noroi de bîrfe și invidie. Sărăcie și boală. E frig. E umed. E gunoi. E lipsă de cultură. Oamenii fără nici un pic de jenă își satisfac necesitățile fiziologice în stradă, la un pas de locul unde obișnuiesc să se joace copiii. Îi zic piciului meu „Mai ieși afară, nu sta numai în casă”. Știți ce-mi răspunde el ? „Nu vreau, nu am ce face afară, e urît!”. Și în acel „urît” el reușește să investească toată experiența dezamăgirii pe care a acumulat-o timp de zece ani ai săi. Prea multă dezamăgire pentru vîrsta lui. Privesc peste geam. Analizez comportamentul oamenilor. Investighez din nou și din nou mecanismele cărora se supune lumea din țara noastră. Cu o amărăciune înghit în sec și realizez că deocamdată nu am de gînd să-mi schimb statutul de oaspete.

Acei puțini buni și bravi care sunt, pe care îi cunosc și îmi sunt dragi, pleacă și ei. Pleacă în căutarea aprecierii, oportunităților, experienței. Dacă 5 ani în urmă plecau ca să le presteze celor străini cele mai neplăcute și grele servicii, astăzi pleacă ca să învețe de la ei a trăi la fel de bine sau poate chiar și mai bine, să lucreze cu ajutorul capacităților cognitive. Nu suntem un popor prost. Suntem un popor resemnat, ușor de modelat.

Zic că degrabă nu mă întorc. Zic că mi-e scîrbă. Dar acasă mă așteaptă ea. Mama. Atît de cuminte și iubitoare. Îi pot citi pe față nedreptatea pe care o îndură. Cu cîtă durere trece peste acest sistem de viață la Moldova. Mă doare inima. Nu mai vreau să plec. Vreau să stau lipită de ea. Pentru că doar lîngă Mama mă simt acasă. Am trădat-o. Am plecat. Nu mă vede săptămîni în șir. E nevoită să accepte benevol detenția în închisoarea dorului de dragul copilului său, pentru ca să-i dăruiască un viitor mai bun decît prezentul său. Prezent ce oscilează de la salariu la bănuț, de la stres la dezamăgire.

Nu vreau să scriu articole care în detalii descriu starea mea de spirit. Însă de data aceasta, sufletul meu invocă o confesiune însîngerată de singurătate și lipsa Mamei. Degrabă vom fi și noi părinți, peste ceva timp și copiii noștri o să plece, ne așteaptă același viitor chinuit de dor și resemnare, pentru că nu ne-am născut în locul potrivit. Dacă nu ne schimbăm noi, cetățenii acestei țări transformate de neghiobi într-o urnă de gunoi, atunci o să prindem mucegai în codrii cîndva frumoși, pe dealurile cîndva bogate în priveliști, în apele cîndva curate. O să fim și mai neghiobi pentru că am avut posibilitatea de a reanima această mînă de pamînt cîndva binecuvîntat, dar am dat cu piciorul în ceea pentru ce au murit străbunii noștri. Uitați de indiferență, eu știu că e foarte greu, dar haideți să fim mai buni, pentru noi, nu pentru altcineva. M-aș întoarce acasă dacă aș vedea cum mințile tineretului se descătușează de lanțurile primitivismului și egoismului infantil.

p.s. Mama e Casa mea. Atît timp cît este Mama mai am și eu o Patrie.

Comments

comments