Se trezeşte dimineaţa, aprinde televizorul ca să urmărească actualităţile. Dacă pierde din noutăţi şi bîrfe, atunci ziua e pierdută. Soarbe inconştient ultimele gîturi de cafea şi spre nenorocirea sa observă că totuşi teoria despre iarba mai verde din curtea vecinului e totuşi o axiomă. Cînd iese din casă mai aruncă o privire ca să se asigure că descoperirea nu e greşită. Pe drum spre oficiu, vede zîmbete mai albe, nasuri mai strîmbe, gusturi mai proaste. Le compară, le uneşte iar apoi le desparte. La serviciu a văzut că biroul celei mai bune prietene se îneacă în praf. Trecînd pe la magazin a dat ochii cu vînzătoarea căreia îi place să se fardeze accentuat şi ca de obicei, degetele acestei femei erau împodobite cu inele. Se întoarce acasă şi iarăşi vede iarba verde ţipînd la ea. Iritată închide uşa, pune lacătul şi în năduful odaiei nici măcar nu realizează că propria-i viaţă a cedat în faţa interesului pentru ceilalţi.
Merge cu pași grăbiți fără de a mai arunca vreo privire spre castelul ce arde și se îneacă în flăcări fiind supus legității de existență provizorie – nimic nu e veșnic. „Toate în lumea asta se nasc, cresc, înfloresc și mor”, cîntă în gînd cu note de autoconvingere sinistratul. A învățat această axiomă la biologie, tot ce prinde viață e predefinit să dispară, ce urmează după acestă volatilizare, nimeni nu știe.
Deghizat într-un costum de milioane, cu un zîmbet lustruit de lealitate și sinceritate, plînge șeful. Cîtă nedreptate i-a pășit pragul sufletului. Cîtă durere cu tentative de asasinare asupra demnității i-a înăbușit credința. Cu mîinele la tîmple și ochii pierduți în lacrimi, supărat, meditează.
„Am ales să fac facultatea de jurnalism pentru că vreau să ajung la televiziune”. Hm. Mă omoară fraza asta! Pentru ca să stai și să vrăjești în fața camerelor nu e nevoie să ucizi trei ani pe băncile facultății. Mai bine du-te și cîștigă un ban, decît să stai colac pe ghebul părinților tăi. Un prezentator trebuie să fie telegenic, să vorbească cu o voce plăcută, și să nu-i tremure genunchii în fața camerei, de celelalte se ocupă jurnaliștii adevărați.
Ruptă de dor, vinerea trecută am ajuns acasă. M-a întîlnit, ca de obicei, îngerul meu păzitor. Mama. De dragul ei defapt am venit. Dacă ceilalți din jur se mai descurcă și fără mine, atunci Mama, ca un copil care așteaptă cu nerăbdare vacanța, numără zilele pînă la următoarea noastră revedere. Ce întîlnire frumoasă! Zile deosebite din viața mea. Vioiul obrajilor ei îmbujorați se strecura în discuțiile noastre, discuții lipsite de un punct de pornire și un oarecare final. Noi nu facem concluzii, acestea vin de la sine, pentru că privirea ei îmi insuflă răspunsul corect la orice întrebare.