Merge cu pași grăbiți fără de a mai arunca vreo privire spre castelul ce arde și se îneacă în flăcări fiind supus legității de existență provizorie – nimic nu e veșnic. „Toate în lumea asta se nasc, cresc, înfloresc și mor”, cîntă în gînd cu note de autoconvingere sinistratul. A învățat această axiomă la biologie, tot ce prinde viață e predefinit să dispară, ce urmează după acestă volatilizare, nimeni nu știe.
Nu e primul naufragiu din viața sa. A fost nevoit să părăsească în pripă locuri frumoase, care au reușit să dea rădăcini în cel mai stingherit colț al sufletului său, astăzi culege doar rodul aminitirii. Cu desaga putrezită de remușcări, lăsînd în urma sa comunități prăbușite în vidul declinului, s-a tîrît de la o fortăreață la alta și întotdeauna a fost primit. De fiecare dată cînd nomadul se cere adoptat de una din cetăți, surîsul lui îi privește pe stăpîni cu un luciu demonic, care le fură propria voință și îi lasă dirijați de doleanțele celui ce insistă să zîmbească impertinent.
Călătorul este convins că nu mai sunt casteluri și palate care au rămas necîrmuite de carisma sa. Pașii săi mănîncă ultimii metri din calea rămasă, este stăpînit de consimțămîntului împlinirii. Însă aflat în gura epilogului, privirea-i se împiedică de un palat demascat de ceața care se împrăștie. Din nou a apărut necesiatea de a inunda cu savoare lacunele stîrnite de drumul istovitor. Din nou, însetatul a trecut pragul unei civilizații, nerealizînd că el e catalizatorul sfîrșiturilor de odinioară. El, defapt, este cel ce simte sosirea finalului fatal atunci cînd alții zac în somn de moarte și evadează în căutarea unei noi obști . El este dezertorul.
zboară.. călătorule!
mai încerc din cînd în cînd 🙂