Deghizat într-un costum de milioane, cu un zîmbet lustruit de lealitate și sinceritate, plînge șeful. Cîtă nedreptate i-a pășit pragul sufletului. Cîtă durere cu tentative de asasinare asupra demnității i-a înăbușit credința. Cu mîinele la tîmple și ochii pierduți în lacrimi, supărat, meditează.
Și-a fugărit îndrăgiții subalterni pe terenurile disprețului și promisiunilor care s-au sinucis în vid. I-a gonit în jungle străine ca să fie digerați de civilizații canibali. I-a alungat în umbra sărăciei, ademenindu-i ca pe niște copii cu bomboana bunăstării. În fața bărboșilor cu papioane și pipe, i-a prezentat pe secundarii săi ca pe niște pribegi care își astupă în petice de in sufletul rătăcit prostie. Le-a mai furat și din sănătate. Oare cineva mai are nevoie și de asta? Mai tîrziu sau mai devreme oricum murim. Superior tuturor, mai cuvînta înflorind expresii nelimitate în sens și corectitudine. Fiind dirijat de axioma în care era evident că frații săi secundari, proști fiind, îl suportă pentru că ceea ce face, face bine, luminează cu încredere de sine ca un zeu.
Orbit de gloriile de adineauri, astăzi comandirul e umilit pînă la măduva oaselor. Poate pentru că în întunericul rațiunii a înmugurit, în sfîrșit, conștiința poporului, poate pentru că la cantine pentru simplii muritori nu se mai dau doze de răbdare și resemnare. Înecat în rușine, merge șeful înainte și trage slugarnic în urma sa trăsura, umezindu-și obrajii cu hohote zglobii.