Cu frunțile lipite de ecrane ne consumăm potențialul intelectual și strigăm cu înverșunare „Progresăm!”. Și dacă inițial cercetările și descoperirile științifice au fost zămislite pentru înlesnirea vieții omului, astăzi ne-am îngropat în monitoare și coduri binare. Slujim inovațiilor tehnice cu devotament și implicare pînă la ultima kilocalorie de energie. Cine mai are nevoie de dimineață primăvăratică îmblînzită cu soare? Prietenul nostru plat ne poate oferi aceste imagini călduroase chiar atunci cînd dincolo de geam viscolește și troienește. Troienește conceptul nostru de ființă umană, independentă și capabilă să conviețuiască în deplină armonie cu natura.
Adineauri faptele noastre din viața reală formau un catastih de realizări și fapte care meritau aplauze și aprecieri, care oglindeau omul însuși. Acum virtualul înghite orice formă liberă de manifestare în timp și spațiu real. Nimănui nu-i pasă cît de suavă sau tăioasă poate fi vocea ta, ce mirodenii lasă urmele tale, contează cît de pestriță e pagina ce se încadrează într-un chenar albastru. Omul este un exemplu desăvîrșit al veracității care cu propriile-i bice s-a întemnițat în pușcăria digitală. Un castel cu iluzii, cu șansa de a forma propriul său spațiu, care corespunde standardelor de adevăr pur personal și relevant. Supunere totală monștrilor tehnici, capitulare fără război, cu plăcere și savurare. Și ne bucurăm ca niște copii scutiți de supravegherea unui ochi mai matur. Ne încîntă ideea de înlăturarea barierelor în folosul comunicării și răspîndirii globale a păianjenului de gînduri și dezbateri. Ne-am mutat cu traiul în castelul de nisip, și ne plimbăm ca nomazii de pe întinderile cifrate. Doar că nimeni nu se întreabă de ce sunt prinse aceste rețele, de ce se mai țin, dacă bariere sunt tot mai puține. Și ne clătinăm în scrînciobul modernității aștepînd, fără ca să ne dăm seama, prăbușirea.