Merg în tramvai și muncesc în cap un început pentru articol.
Gîndurile se lovesc violent între ele tîrîndu-se spre piedestal. Prea multe emoții pentru o singură seară. Dac-ai întreba orice micuță ce înseamnă pentru ea nunta, ea ți-ar răspunde visător că nunta e sărbătoare, unde mireasa e pata imaculată ce le bucură ochii celor prezenți. Și dacă aș întreba ce înseamnă Nuntă în Basarabia, pînă în 2010, lumea ar fi spus că e un show care are drept scop colectarea banilor de la rude, prieteni, cunoscuți. După 2010 Nuntă în Basarabia e mai mult decît un show, e o realitate întreagă, trîntită în fața publicului fără vreo oarecare cenzură, retușare și preocupare a frumosului. E un film care a crescut din actori, ca și pîinea în jăraticul din cuptor. Film care nu s-a născut din scenariu ci din oameni.
Merge cu pași grăbiți fără de a mai arunca vreo privire spre castelul ce arde și se îneacă în flăcări fiind supus legității de existență provizorie – nimic nu e veșnic. „Toate în lumea asta se nasc, cresc, înfloresc și mor”, cîntă în gînd cu note de autoconvingere sinistratul. A învățat această axiomă la biologie, tot ce prinde viață e predefinit să dispară, ce urmează după acestă volatilizare, nimeni nu știe.
Deghizat într-un costum de milioane, cu un zîmbet lustruit de lealitate și sinceritate, plînge șeful. Cîtă nedreptate i-a pășit pragul sufletului. Cîtă durere cu tentative de asasinare asupra demnității i-a înăbușit credința. Cu mîinele la tîmple și ochii pierduți în lacrimi, supărat, meditează.
„Am ales să fac facultatea de jurnalism pentru că vreau să ajung la televiziune”. Hm. Mă omoară fraza asta! Pentru ca să stai și să vrăjești în fața camerelor nu e nevoie să ucizi trei ani pe băncile facultății. Mai bine du-te și cîștigă un ban, decît să stai colac pe ghebul părinților tăi. Un prezentator trebuie să fie telegenic, să vorbească cu o voce plăcută, și să nu-i tremure genunchii în fața camerei, de celelalte se ocupă jurnaliștii adevărați.
Ruptă de dor, vinerea trecută am ajuns acasă. M-a întîlnit, ca de obicei, îngerul meu păzitor. Mama. De dragul ei defapt am venit. Dacă ceilalți din jur se mai descurcă și fără mine, atunci Mama, ca un copil care așteaptă cu nerăbdare vacanța, numără zilele pînă la următoarea noastră revedere. Ce întîlnire frumoasă! Zile deosebite din viața mea. Vioiul obrajilor ei îmbujorați se strecura în discuțiile noastre, discuții lipsite de un punct de pornire și un oarecare final. Noi nu facem concluzii, acestea vin de la sine, pentru că privirea ei îmi insuflă răspunsul corect la orice întrebare.