Și dacă tot am vorbit succint despre ce trebuie să facă femeile ca să fie apreciate de bărbați la justa valoare, Mircea Cărtărescu o face cu o abundență de detalii, inundîndu-ne imaginația cu exemple dulci și provocatoare. Femei, luați exemplu! Bărbați, căutați acest exemplu!
Țipă netul în culori de un „roșu bold” că azi e sărbătoare. Sărbătoare? Nu. N-am simțit. Am primit felicitări de la persoanele care mă iubesc, au fost sincere, mi-a fost plăcut. Și dacă să fiu pe deplin sinceră, din sfera persoanelor străine am primit un singur sincer La Mulți Ani. Colegul meu a spus aceste cuvinte cu o sinceritate copilărească în ochi și o voce caldă, care m-a făcut să-mi amintesc de bunătatea sufletească pe care poate să o posede doar un bărbat adevărat. Bunătate pe care am întîlnit-o de numărate ori în viața mea. În rest cuvinte împrăștiate în vid, fără un început sufletesc, văduvite de viitor emoțional.
Cît de des noi subestimăm propria personalitate. Deseori mă disperă ideea despre cît de mult am pierdut eu în viață pentru că nu am avut destulă încredere în propriile puteri. Și totuși cît de mult am cîștigat pentru că am crezut, am sperat, nu m-am lăsat păcălită de ironiile dezamăgirii. Și dacă mi se întîmplă să am un scop, cît de bizar nu s-ar proiecta acesta în mințile celorlalți, eu iubesc ceea ce fac, iubesc doar simpla teorie al existenței visului, cred cu fidelitate în necesitatea realizării acestuia și iubesc tot ce fac pentru a-l transpune în realitate.
Soare. E soare. Un simplu corp ceresc. Are funcția de a încălzi planeta Pămînt. Așa spun savanții. Eu, cu plină încredere de sine, spun că soarele este confidentul tuturor pasurilor strîmbe făcute pe parcursul mileniilor de noi, oamenii. Le-a văzut…ne-a văzut ticăloșia și lașitatea, însă oricum ne încălzește sufletele, pentru că crede că mai avem ceva sfînt în noi. Așadar, după o noapte zbuciumată de dureri, păreri și lacrimi dimineața am văzut soarele. Nimic mai frumos, nimic mai prietenos. În șuvoiul de lumină simțeam zîmbete care îmi jucau pe obraji, se îmbinau în hore, pluteau biete în sîngele meu. E viață.
Aș da totul pentru a avea posibilitatea de a retrăi starea nostalgică zi de zi. Această suferință dulce îmi oferă mult mai mult decît totul. Sentimentul nostalgiei îmi învăluie gîndurile și dacă fac ceva, o fac din tot sufletul, cu speranța și intenția de a repeta cu succes euforia pe care am mai simțit-o cîndva.
Fiecare copil așteaptă cu nerăbdare ziua sa de naștere, este bucuros că a crescut cu un an mai mare, își dorește ca timpul să treacă mult mai repede și să fie în rînd cu cei mari. Am fost și eu așa. Nu realizam că timpul este ireversibil. Eram sigură că părinții mei mereu mă vor ține în brațe, că viața este un joc senin. Eram sigură că totul va fi bine doar pentru că eu vroiam ca să fie bine. E foarte greu să depășești această trecere din lumea surîselor zglobii la lumea lor, celor maturi, celor încruntați și mereu preocupați. Dacă nu te simți suficient pregătit atunci riști să fii un inadaptat, dacă abordezi viața în mod extrem de serios atunci îmbătrînești înainte de vreme. Cu inadaptarea poți să lupți și să te perfecționezi, însă bătrînețea nu-ți poate oferi nimic mai mult decît moartea. Inima ta se zbate, sîngele pulsează în vene, dar nu mai simți. Asta e! Un mort nu simte, nu sesizează cum anotimpurile se schimbă, cum se topesc fulgii pe obraz, cît de frumos cîntă stropii de ploaie lovindu-se de acoperiș, cu cîtă pasiune își strînge copila tatăl care nu a văzut-o de ceva vreme…