Merg în tramvai și muncesc în cap un început pentru articol.
Gîndurile se lovesc violent între ele tîrîndu-se spre piedestal. Prea multe emoții pentru o singură seară. Dac-ai întreba orice micuță ce înseamnă pentru ea nunta, ea ți-ar răspunde visător că nunta e sărbătoare, unde mireasa e pata imaculată ce le bucură ochii celor prezenți. Și dacă aș întreba ce înseamnă Nuntă în Basarabia, pînă în 2010, lumea ar fi spus că e un show care are drept scop colectarea banilor de la rude, prieteni, cunoscuți. După 2010 Nuntă în Basarabia e mai mult decît un show, e o realitate întreagă, trîntită în fața publicului fără vreo oarecare cenzură, retușare și preocupare a frumosului. E un film care a crescut din actori, ca și pîinea în jăraticul din cuptor. Film care nu s-a născut din scenariu ci din oameni.
În ultima seară a SFR-ului ( Serile Filmului Românesc la Iași ), am vizionat din nou Nuntă în Basarabia, doar că alături de un public, îmi era interesant să-i urmăresc reacțiile la fiecare moment, pentru că și în acest film orice detaliu, suspin sau privire are un sens și o conotație specială. Nu vreau să descriu imaginile filmului care mai mult decît merită să fie puse în discuție. Aș vrea ca fiecare basarabean și român să privească acest lungmetraj măcar de două ori în viață, pentru că după fiecare derulare începi a trăi tot mai profund și mai intens viața din peliculă.E ca un exercițiu de inteligență. Cineva o să înțeleagă o poveste de dragoste, altcineva o comedie, mai altcineva un strigăt al neamului nostru. Variantele de interpretare pot apărea la nesfîrșit în dependență de cultura și logica spectatorului. Cum a menționat și Virgil Mărgineanu la sfîrșitul proiectării peliculei, într-un fel a reacționat publicul de la Chișinău, altfel de atmosferă a fost în București și cu totul diferit a simțit filmul cei din Bruxelles.
Cu toții știm de unde a apărut România Mare, mai știm cum s-a format și Basarabia, dar am uitat că pe lîngă toate formalitățile și diferențele sculptate de timp în noi ca într-un chip de lut, mai suntem și oameni. Ne pare că sîntem de două părți diferite a baricadei, de fapt suntem tăvăliți cu toții la un loc în praful lăsat de tropăitul cailor mari și puternici. Au trecut pe aici, au zdruncinat țărna și au plecat. Pe noi ne-au lăsat să ne chinuim cu problema identității naționale.
Și așa un dor m-a prins de gît, că nici noduri nu mai pot înghiți. Mi-e dor de țara mea, măcar că e bolnavă, măcar că nimeni numai are nevoie de ea, măcar că ninge cu zile negre acolo. Mă doare țara mea pentru că acolo sunt oameni, oameni la fel de buni și talentați ca și cei ce au plecat de acolo. Țara în care Maria Bieșu a rămas cu toate că a avut posibilitatea să plece oriunde e mai bine. Țara pentru care încă se mai zbate speranța mea, speranța care o să moară odată cu mine.
Iar după proiectare și discuții am făcut cunoștință cu Sergiu Voloc. Om pe care unii îl plac alții îl acuză. Om pe care demult am vrut să-l cunosc personal. Om pe care-l admir, pentru că el e Om. Nimic de prisos. Au urmat discuții scurte dar pline ce se împiedicau de oamenii care voiau și ei să facă o poză, să-l salute, pur și simplu să dea mîna cu el. Și cîtă fericire că sunt concetățeanca lui! Și cîtă caldură de la un simplu schimb de idei. O îmbrățișare caldă la urmă, ca la mama acasă. Un rămas bun sufletesc cu intenția de a mai repeta astfel de seri cu mărturii.
Cobor scările tramvaiului și simt cum îmi cade piatra de pe inimă, piatra pe care mi-au legat-o „ei” acum cîtevai zile.