Hai, lasă, nu te mai plânge! De ce te plângi? Îți cauți de milă! Ești o nemulțumită. Leneșo. Lașo. Delăsătoareo. Nepăsătoareo. Neserioaso.
Ce vrei să faci cu viața ta? Ce vrei să faci în viața ta?
E a mea oare? Viața. Cu atâtea mutre fotoșopate, povești inventate și mizerii promovate, impuse, băgate pe gât, mai pot spune că viața îmi aparține? Mi-am dorit să fiu altcineva, făcând cu totul altceva. Treptat am devenit o suprafață care involuntar reflectă mizeria din jur, dar care încă mai încearcă să lumineze. Să prindă acele câteva raze de soare ținute captive, undeva la înălțime, de norii grei și deși de „informație” și de „modele” demne de urmat.
Câți ani ai? Eu la anii tăi legănam deja al doilea copil.
Felicitări. Eu încă îl leagăn pe cel din mine. Nu, nu părinții ar fi de vină. N-am avut eu răbdare să cresc. Eram matură la 5 ani. 5 ani. Și acum țin minte ce mișca la mine în creier. Eu m-am angajat să fiu matură de bună voie, nu m-a forțat nimeni. Leagăn.
Niciodată nu am crezut că voi spune asta, dar era minunat atunci când durerea era durere, de-ți crăpau venele pe gât, iar fericirea era extazul care te furnica până pe sub unghii. Totul era clar. Limpede. Fiecare la locul lui.
Hotarele s-au diluat. Emoțiile au fost luate de valul rațiunii. Aparent e rațiune, dacă pot numi neliniștea rațiune. E atât de apăsătoare, zgomotoasă, monotonă, lipicioasă, încât nu mă mai lasă nici când alerg, nici când citesc, mai ales când dorm. Îmi trage inima în jos. Mi-a întins-o atât de mult că o simt deja cum pulsează în stomac și des mă ia cu greață.
Presupun că e normal. Mi-am explicat că e o metamorfoză. O să mă fac fluture.
Ești proastă? Fluturii trăiesc doar o zi.
Perfect. O să mor frumoasă.