Pîinea cea de toate zilele

Doamna Lidia m-a învățat algebră și geometrie. Vorbea ca o femeie adevărată, rotunjea sunetele colțuroase, iar teoremele rostite de ea sunau melodios și matematica nu mai părea atît de lipsită de inspirație. În cazul în care cineva din băncile din spate își permitea să pornească un zumzet în timp ce noi chinuiam pixul rezolvînd necunoscute, doamna Lidia îl certa inteligent și zîmbind cu o jumătate de obraz.

Continuă să citești

Maraton de ciudă

maratonDe ce s-a făcut musca elefant?

„Mor de draci, fată!”, geme colega ta, ascunzînd o lacrimă pe sub pleoa­pă și scăpînd un tremur în voce după o spovedanie spusă într-o suflare, ca la biserică, cu tot catastihul de proble­me care au năvălit-o. Iar tu nu vezi de­­cît pielea ei de pe nas care, spre deo­se­bire de a ta, nu se exfoliază. Are din­ții din față cam strîmbi, dar nu mai strîmbi ca ai tăi. Te gîndești că nu prea a avut greutăți în viață și niciodată nu a suferit din dragoste. Cu toate că nu prea dă pe la facultate are rezultate bu­­ne, o fi mai deșteaptă ca ceilalți, o fi vreo rudă cu vreun profesor…

Continuă să citești

Și cu Pământul … ce ne facem?

Epopeea muceniciei

S-a născut să fie regină. Im­per­fec­țiunile pe care le avea știa să le stă­pî­neas­că, orice viciu de-al său  nu-l scă­pa de sub control. Găzduia cu plă­ce­re și grijă viețuitoarele care-i populau ți­nuturile. Una din cele mai in­te­li­gen­te vietăți, omul, avea statut special. A­vea voie să smulgă copacii, să sape tu­ne­luri sub pămînt, să culeagă orice plan­tă do­rește. Era o simbioză care treptat a tre­cut la un parazitism ce i-a tulburat lim­pezimea milenară. A devenit ca orice fe­meie, capricioasă, cu crize de is­te­ri­e și incertitudini în comportament.

Continuă să citești

Despre ce tac eroinele

O văd cum stă pe scaunul cu patru picioare leșinate pe o parte de greutatea pe care au avut-o să îngăduie ani de zile. Privirea-i țintită de cel mai îndepărtat orizont se ascunde după cortina neagră de bucle. Din doi obraji rumeni, mai jos, se conturează buzele viu parfumate de culoarea trandafirului roșu. Buzele care sunt lipite una de alta. Corpul, de la clavicule pînă la încheieturile mîinilor, îi este învelit într-o rochie neagră de velur, pînă și piciorușele se împotmolesc în valul funebru. Palmele, catifelate cu gingășie, le-a înfipt de o parte și de alta de margina acelei bucăți de lemn mîncată de carii.

Continuă să citești

Cu psihica în pătură

Ziua senină seara aduce ploaie și frig. Așa-s și oamenii. Ieri ți-au zîmbit, astăzi nu-i doare că te doare. Am auzit că acum în toată lumea plouă. Se inundă planeta în jale și respingere.

Pe timpul soarelui parcă și aerul miroasea altfel. Cît de aiurea n-ar suna, da’ aerul avea miros… Cînd e urît afară, sau că nasul a amorțit, sau că s-a limpezit văzduhul, sau miresmele au răcit… a rămas numai gustul clarității, fără mirodenii și amestecuri siropoase.

Continuă să citești

Manifest

Țipă netul în culori de un „roșu bold” că azi e sărbătoare. Sărbătoare? Nu. N-am simțit. Am primit felicitări de la persoanele care mă iubesc, au fost sincere, mi-a fost plăcut. Și dacă să fiu pe deplin sinceră, din sfera persoanelor străine am primit un singur sincer La Mulți Ani. Colegul meu a spus aceste cuvinte cu o sinceritate copilărească în ochi și o voce caldă, care m-a făcut să-mi amintesc de bunătatea sufletească pe care poate să o posede doar un bărbat adevărat. Bunătate pe care am întîlnit-o de numărate ori în viața mea. În rest cuvinte împrăștiate în vid, fără un început sufletesc, văduvite de viitor emoțional.

Continuă să citești