Ziua senină seara aduce ploaie și frig. Așa-s și oamenii. Ieri ți-au zîmbit, astăzi nu-i doare că te doare. Am auzit că acum în toată lumea plouă. Se inundă planeta în jale și respingere.
Pe timpul soarelui parcă și aerul miroasea altfel. Cît de aiurea n-ar suna, da’ aerul avea miros… Cînd e urît afară, sau că nasul a amorțit, sau că s-a limpezit văzduhul, sau miresmele au răcit… a rămas numai gustul clarității, fără mirodenii și amestecuri siropoase.
Te mototolești într-o cuvertură pufoasă și te miști dezorientat. Rătăcești cu sufletul. Îți faci un ceai puternic, negru, cu flori colorate. Pui mai mult zahăr. Să fie mai dulce. Îți lipsește.
Crezi că o zi cu soare te poate salva în așa caz? Pe dracu’! Nu-ți mai trebuie euforie.
Apuci pătura călduță, care s-a dovedit a fi ultima sursă de afecțiune rămasă. O ții ca pe o rochie cu poale lungi, cu ochii închiși vezi cum deschizi ușa. Ești idealul refugiat din împărăția cuvintelor. Mergi cu podoaba în mîini printr-un cîmp părăsit. Țipi pînă ți se rup glandele, se sparg tîmplele, unghiile se înfig în palme.
Au dat cu piciorul. Și de te-ar fi uitat ți-ar fi fost mai bine. Atenția lor insistă asupra stării tale psihice. Psihică. În pătură.