Mititica mea Mira,
Mama ta încă nu e sigură dacă vei purta numele ăsta. Mai are timp să se gândească, sunt încă câteva săptămâni până la venirea ta pe această lume. Însă în inima mea tu ai deja un loc și un nume – Mira.
Mititica mea Mira,
Mama ta încă nu e sigură dacă vei purta numele ăsta. Mai are timp să se gândească, sunt încă câteva săptămâni până la venirea ta pe această lume. Însă în inima mea tu ai deja un loc și un nume – Mira.

Hai, lasă, nu te mai plânge! De ce te plângi? Îți cauți de milă! Ești o nemulțumită. Leneșo. Lașo. Delăsătoareo. Nepăsătoareo. Neserioaso.
Ce vrei să faci cu viața ta? Ce vrei să faci în viața ta?
E a mea oare? Viața. Cu atâtea mutre fotoșopate, povești inventate și mizerii promovate, impuse, băgate pe gât, mai pot spune că viața îmi aparține? Mi-am dorit să fiu altcineva, făcând cu totul altceva. Treptat am devenit o suprafață care involuntar reflectă mizeria din jur, dar care încă mai încearcă să lumineze. Să prindă acele câteva raze de soare ținute captive, undeva la înălțime, de norii grei și deși de „informație” și de „modele” demne de urmat. Continuă să citești
Am oameni pe care îi țin strâns la inimă și nu-i pierd niciodată, nicăieri.
Perioada plecărilor, schimbărilor de reședință, evadărilor și deciziilor ce ne definesc viitorul încă nu s-a terminat, nici măcar nu-i aproape de final. Însă oamenii mei sunt cu mine, indiferent de poziția lor geografică și tensiunea greutăților prin care trecem.
Îi port peste tot. Bagaj de amintiri, experiențe și susținere reciprocă care nu ne-a lăsat să ne încleștăm degetele la piept de vii. Continuă să citești
Așa o povestioară.
Eu, un șomer înfometat, am ajuns astăzi în localul La Plăcinte. Mi-am ales o plăcintă cu brânză de vaci și de oi și un compot. Mi-au adus plăcinta, am gustat-o și am înlemnit: era cea mai sărată plăcintă pe care am gustat-o ever. Eu înțeleg că brânza de oi e sărățică. Sărățică și nu sărată de ți se încrețește pielea pe după urechi. Acum scriu, îmi aduc aminte și îmi curg lacrimi.
Un om normal s-ar fi revoltat, ar fi chemat managerul sau bucătarul să-l pună să mănânce toată sărățenia din farfurie. Însă eu îs o moldoveancă veritabilă. Continuă să citești
Am învățat că ar trebui mai puțin să-mi pese de sensul vieții și alte probleme de natură universal-existențială. Și chiar dacă urăsc trivialitatea trebuie să recunosc că motivul este unul absolut banal: viața e una și zboară cu viteza zilelor ce se aseamană între ele ca niște surori gemene mutilate de monotonie.
Aș fi vrut să găsesc un calcul, o formulă care m-ar scoate din depresia gândurilor și întrebărilor. Aș fi vrut să fac diferența între fleacuri și între neliniști care ar trebui în realitate să mă îngrijoreze. Plăcerea și satisfacția ascunde sensul absolut. Tot ce faci și îți place are sens.
Acum, după câțiva ani în care firea mea a fost zdruncinată din temelii știu doar un lucru: în viață îți merge bine și urmezi vectorul corect atunci când pășești pe stradă și îți place. Îți place strada pe care ești, orașul în care te afli, lucrurile și activitățile care-ți ocupă zilele, ghetele pe care le porți, felul în care pășești și arăți, și emoția în care ești îmbrăcat. E o iubire.
30 noiembrie 2014, Chișinău, Republica Moldova.
Afară frigul îţi intră sub geacă, iar în secția de votare amenajată în clădirea Academiei de Studii Economice căldura te lovește la intrare ca buzduganul unui haiduc. Întreb o femeie trecută de vârsta a doua pentru cine a votat. Are fața albă și pudrată, ochii ei mici accentuați cu un creion și pierduți printre riduri mă analizează, iar gura o ține strânsă nod. Buzele-i de un roz neon totuși dezleagă repulsia ei în câteva cuvinte în limba rusă. „Am votat pentru ordine”, îmi spune. O întreb ce crede că s-ar putea întâmpla în cazul în care câștigă cei care nu-i sunt pe plac. Îndepărtându-se, femeia întoarce capul spre mine și îmi scuipă un răspuns veninos: „Ce-o să fie… Bandiții la guvernare în continuare!”.
Răutatea și dezgustul de pe fața ei mi-au amintit de o ceată de astfel de femei pe care am avut nenorocul să le întâlnesc des într-o țară atât de mică. Ele toate arată la fel. Fețele sunt săpate-n riduri, buzele și ochii vopsiți în culori stridente, sprâncenele desenate cu creionul. Poartă bonete, căciulițe și pălării cu personalitate și toate vorbesc o rusă în care consoanele sunt apăsate și ascuțite, iar vocalele pe care se pune accentul sunt lungite exagerat.
Ar trebui să mă văd undeva peste cinci ani, cu mine însumi. Greu de imaginat pe Dana cu 5 ani mai matură sau poate mai risipitoare.
M-a fascinat meseria de jurnalist cînd abia am început să fac dinstincție între profesii. Mi-am zis în gînd că îmi doresc și eu să ajung, acolo, la locul fierbinte, să fiu eu primul mesager. După am uitat, pentru că aveam alte lucruri mai importante de făcut: să cresc. Continuă să citești
O nuntă moldovenească, aproape 300 de oameni în sală și cineva îi roagă pe muzicanți să cînte „Noi suntem români”. Fiecare s-a ridicat de pe scaun ca să ciocnească paharul cît mai sus și să bată din palme. Ceea ce am simțit în acel moment e de nedescris, e o bucurie pentru că nu ești singurul care știe de unde vine și încotro trebuie să plece.
Trebuie să te revolți, să nu taci. Dar trebuie să știi cum să te opui astfel încît părerea ta să dea rod. Nu te arunca cu vorbe și nu fă spume la gură urlînd că ție nu-ți convine. Fapte! Nu-i dojeni pe alții cu observațiile tale, oferă-le un exemplu constant, fii tu exemplul ăla.
Ziceam că șoferii sînt răi dar eu, în calitate de pieton recunosc că și noi sîntem de vină. Ne-am obișnuit cu rutierele care opresc la fiecare colț, de fapt la colțul la care întindem noi mîna. O modă nouă printre noi, pietonii, sînt zebrele. Ne oprim în dreptul zebrei și așteptăm transportul acolo. Și paradox, vezi mai mulți oameni care așteaptă rutieră sub semnul zebrei decît pietoni care chiar au de gînd să traverseze.