Dacă aș fi din nou Romina, cu 24 de ani în urmă, știind ce mă așteaptă în viitor, aș înghiți cu plăcere niște cianură.
Sînt Romina, acum am 42 de ani și pentru că am două facultăți în spatele meu deja gîrbovit mătur străzile. Îmi place meseria mea, mă ajută să simt că sînt în stare să dau la o parte gunoiul din viața mea. Așa mi-a fost croit, tot de mine. Îmi zicea mama că de la teoriile pe care le învățam zilnic la școală trebuie să mă rup, să văd cum trăiește lumea dincolo de adevărul din spațiul academic.
Nu știu cum s-a întîmplat să mă combin cu un tip care s-a strecurat în viața mea și el împreună cu gașca sa aproape m-au sfîrșit. Mă drogau sistematic ca să-mi uit pînă și numele și-mi vindeau corpul cu tot cu suflet. S-au dat de gol, i-au prins, i-au ascuns după gratii, iar eu am rămas mai mult un cadavru decît un suflet.
Am devenit și mamă, dar fiul meu nu prea arată că mă iubește, mă înjură mai des decît eu le zic „bună ziua” zecilor de perechi de picioare ce trec prin fața măturii mele roase de asfalt. Deseori fuge de acasă. „Pentru că nu știi să faci și mai apoi să păstrezi curățenia”, îmi explică vecinii pe la care el obișnuiește să înnopteze. Se mai întoarce cînd i se face milă, îmi lasă bani pe masa din bucătărie de pe care eu abia îi dezlipesc de scobiturile lipicioase ale acesteia. E tăcere iernatică acum între noi doi, dar eu îl aștept, într-o primăvară, să se întoarcă pentru totdeauna acasă. Mă schimb, azi, de exemplu, am ros geamurile, pentru prima dată în ultimele două decenii podeaua a fost mîngîiată de niște raze de soare.
Dacă o să mai fiu Romina după 24 de ani de acum înainte aș vrea să-mi legăn nepoții pe brațele întinse de greutatea gunoaielor cărate de-a lungul vieții.
Tinand cont de context, ramane de vazut daca vor exista nepotei in cele din urma.
Good heart food by the way.
intocmai, Romina spera… thax 😉