„Am ales să fac facultatea de jurnalism pentru că vreau să ajung la televiziune”. Hm. Mă omoară fraza asta! Pentru ca să stai și să vrăjești în fața camerelor nu e nevoie să ucizi trei ani pe băncile facultății. Mai bine du-te și cîștigă un ban, decît să stai colac pe ghebul părinților tăi. Un prezentator trebuie să fie telegenic, să vorbească cu o voce plăcută, și să nu-i tremure genunchii în fața camerei, de celelalte se ocupă jurnaliștii adevărați.

În primul rînd vii la facultatea de jurnalism pentru că vreai (cît de trivial nu ar suna asta) să informezi lumea. Să le transmiți emoția veritabilă, în carne și oase,  pe care ei o văd la ecrane și în ziare. Nu, nu se face show nici într-un caz! Se redă realitatea obiectivă într-o manieră subiectivă. Știu că miroase a absurditate. Însă subiectivismul e cel mai bun instrument de a provoca o schimbare, o reacție. E un fel de manipulare, destinația finală fiind adevărul.

M-am decis să învăț jurnalism pentru că nu vreau să fac băi în slavă și să strîng temple de fani. Vreau ca ceea ce fac și o să fac să merite popularitate și recunoaștere. Toți cunosc fotografia cu copilul subnutrit din Africa urmărit de un vultur, însă puțini știu numele autorului. Asta e jurnalismul, care pune accent pe faptă, pe fenomen, pe eveniment și nici într-un caz pe acel ce face jurnalism. Istoriile celor ce fac jurnalism în zonele de limită, rareori sunt condensate în documentare. Am urmărit recent un documentar despre reporterii de război. Ceea ce am văzut m-a făcut să mă conving din nou că nu am greșit facultatea. Ei merg pe marginea pericolului pentru a transmite celorlalți ceea ce se petrece acolo. Scuipă în față moartea, își calcă emoțiile, înaintează mai departe, pentru că ceea ce fac e important, pentru că ceea ce văd valorează apreciere la nivel mondial. Neglijează riscul care îi împinge spre gura terorii pentru a nu da șansă de existență dezinformării.

Weekend-ul care a trecut mi-a oferit posibilitatea să stau martoră povestirilor fotoreporterului Radu Sigheti. Și-a smuls experiența din focul războaielor. Modest și prietenos, răspundea scurt la întrebări. Destul de succint, fără fraze interminabile și rătăcite în sens (ceea ce mă fascinează). În schimb detaliile îmi țipau în imagini și mă trăgeau de ochi. Radu Sigheti e acel jurnalist care vede ceea ce nu observă alții în lucrurile banalizate de viața de zi cu zi. Cu ce am rămas eu după această dezbatere de gînduri? Am rămas cu o constatare: dacă pierd una din bucuriile vieții mele, renunț la părul meu lung și cu o freză de soldat, îmi iau camera, și plec la limită, să fac jurnalism.

p.s. Astfel de jurnalism distruge personalitatea? Știu. Dar mai știu că numai așa pot construi concepția obiectivă a societății asupra realității.

Comments

comments