De trei luni gura mamei nu-i mai tace. Pe furiș își admiră copila cum doarme. Aranjează în cea mai mare liniște cearșaful, aeresește camera zilnic, mai pune cite o lumînare cu mirodenie, pentru relaxare. A mai chemat și babele care descîntă. A dus din casă oglinda stricată, florile uscate, gunoiul, ceasul care nu mai merge de ani buni și tot se simte în nesiguranță. Și dacă o să fie ca și data trecută? Dacă din nou se întoarce cu ochii vineți și pielea trasă, cu un catastih întreg de ghinioane? Un copil are. Și acela să fie lăsat să lunece în gura morții chiar de fața ochilor săi?
Cînd s-a trezit i-a legat o ață roșie de mînă, i-a înfipt un bold cu măciulia în jos și l-a sărutat liniștit pe un obraz, apoi pe altul. În valiză i-a pus niște busuioc. L-a urmărit cu privirea pînă copilul a dispărut după orizont și n-a scăpat nici măcar jumătate de lacrimă pe obraz.
Acesta știind că ochii mamei nu-l mai văd, rupe ața , scoate boldul, aruncă valiza, lasă toate hainele jos și merge mai departe. S-a trezit după o vară întreagă de retragere și meditații. Are puteri. A învățat pe de rost fiecare greșeală făcută, le-a trecut pe toate pe sub ochiul lupei. Acum conștientizează că eroarea e un lux nepermis, orice lacună fură din timp. Știe că în fața maieștrilor trebuie să se reprezinte odihnit și curat. Recunoaște că e mai ușor să obții o haină cînd ești cu pielea goală decît atunci cînd ai deja lipită o țesătură de corp și suflet. Trebuie să muncească cinstit și neîntrerupt, să nu trișeze, pentru că riscă să rămînă cu obrazul pătat, cu cunoștințe nude și experiențe sfioase.