De trei luni gura mamei nu-i mai tace. Pe furiș își admiră copila cum doarme.  Aranjează  în cea mai mare liniște cearșaful, aeresește camera zilnic, mai pune cite o lumînare cu mirodenie, pentru relaxare. A mai chemat și babele care descîntă. A dus din casă oglinda stricată, florile uscate, gunoiul, ceasul care nu mai merge de ani buni și tot se simte în nesiguranță. Și dacă o să fie ca și data trecută? Dacă din nou se întoarce cu ochii vineți și pielea trasă, cu un catastih întreg de ghinioane? Un copil are. Și acela să fie lăsat să lunece în gura morții chiar de fața ochilor săi?

Continuă să citești →