M-am gîndit de nenumărate ori care ar fi sensul vieții. Familie, dragoste, copii… le înțeleg pe toate dar tot nu reușesc să deznodez cîteva încîlcituri de frustrări.
Pînă atunci, pînă în momentul în care îmi voi da seama care-i sensul vieții mi-am propus timp de cîteva zeci de ani care-mi sînt date să văd tot ce-mi doresc și să merg acolo unde aș vrea să ajung. Da! Să le umplu cu amintiri. Din cîte știu omul pleacă din această lume doar cu bagajul de aduceri aminte, atît.
Nu acum, nu azi, nu mîine, dar să am așezate aceste dorințe pe raftul pe care-l văd în fiecare seară și dimineață atunci cînd închid și deschid ochii. Ochii care-mi sînt flămînzi să vadă mai mult și să transmită și mai mult sufletului meu. Acesta copleșit de ceea ce-mi văd ochii o sa nască ceva neobișnuit, trăsnit, infantil sau visător, poate chiar genial.
Nu am cum să știu ce o să simt atunci cînd o să ajung acolo unde am încercuit cu markerul pe hartă, dar de fiecare dată cînd văd vreo frumusețe a naturii, fie chiar una foarte banală precum un apus de soare, inima mi se oprește în loc. Simt și sînt mișcată de o avalanșă de emoții care se contrazic între ele. Înțeleg că dacă soarele poate colora cerul în nuanțe atît de diferite seară de seară atunci și eu pot să-mi colorez viața cu ceea ce gîndesc, ceea ce fac și cum fac.
Eu sînt soarele iar viața-i cerul atît de imens și străin care așteaptă să fie explorat și colorat cu focuri de impresii și dorințe împlinite împușcate cu putere și mult zgomot ca dintr-un tun.