Cît de des  noi  subestimăm propria personalitate. Deseori mă disperă ideea despre cît de mult am pierdut eu în viață pentru că nu am avut destulă încredere  în propriile puteri. Și totuși cît de mult am cîștigat pentru că am crezut, am sperat, nu m-am lăsat păcălită de ironiile dezamăgirii.  Și dacă mi se întîmplă să am un scop, cît de bizar nu s-ar proiecta acesta în mințile celorlalți, eu iubesc ceea ce fac, iubesc doar simpla teorie al existenței visului, cred cu fidelitate în necesitatea realizării acestuia și iubesc tot ce fac pentru a-l transpune în realitate.

Îmi pare rău pentru cei ce obișnuiesc să se alimenteze din simplu raționament, cei pentru care visul e doar o simplă aberație, un capriciu al imaginației. Eu sunt un vis.  Sunt visul părinților mei.  Tot ce am obținut pînă acum e pentru că decid în favoarea realizării dorințelor mele. Deciziile mele nu sunt niște împușcături mute ale rațiunii, dar asta nu trebuie să vă facă să credeți că nu gîndesc. Dimpotrivă. Gîndesc prea mult, aceasta uneori mă face să simt că în vene defapt îmi pulsează un flux de cioburi de gînduri  respinse de creierul meu către inimă. Cred că acestă luptă dintre cuget și emoție mă face victima meditațiilor și dezbaterilor permanente. Și totuși visez. Îmi place atmosfera în care mă aduce visul. Mi-e frică să-mi imaginez ce se va întîmpla cu mine în cazul absenții dorințelor. Această sterilitate generează un vid, unde nici măcar vîntul nu șuieră.  În vid nu e nimic. În vid nu e om.

Să nu vă fie frică de dorințele ce din cînd în cînd mai reușesc să izbutească din negura uscată de intelectul supradotat cu doctrina „Nu fi sclavul sentimentului. Pura rațiune e cheia succesului”. De ce noi cu un dor arzător vrem primăvara atunci cînd e sfîrșit de februarie, și temperaturile aerului joacă fiesta între -5 și +5? De ce stăm lipiți ca niște copii la geamuri în așteptarea primilor fulgi de nea la început de iarnă? Răspunsul e foarte simplu: Eul fiecăruia din noi știe cînd să dorească. Visul mereu apare în momentul în care trebuia să răsară din emoția inimii. Niciodată să nu spui că nu e cel mai bun prilej pentru realizarea visului, visul așteaptă doar atît timp cît tu ești pe drumul spre destinația finală: mutația lui din aberație în realitate.

Promit că vor fi și dezamăgiri. Promit că uneori o să doară. Știu că visele uneori aduc dezastru sufletesc. Am simțit aceasta, am plîns, dar n-am renunțat la vis. Am crezut în ceea ce altora le provoca zîmbete zeflemiste pe fețele lor cu priviri disprețuitoare. Am crezut în acel pe care ei l-au lipsit de privilegia de a fi demn de încredere. Am știut ceea ce alții au fost orbi să observe. Drept răsplată un tsunami de fericire inundă sufletul cu senzații înflăcărate și zîmbet proaspăt, odihnit de suferințe.

Să nu obosești să visezi. Să nu-ți fie frică să pășești pe tărîmul celor ce aduc  visele pe altarul realității. Să nu renunți niciodată la emoție. Ia în considerare șoaptele rațiunii, doar șoaptele, strigătele trebuie să fie neglijate în acest caz. Să știi să visezi atunci cînd ei rîd și arată cu degetul.

p.s. După gînduri rămîne doar melodia visului.

Comments

comments