De cînd s-a format eul meu am început să critic, și era ok pînă la un moment dat, momentul care m-a trecut peste limita utilului. Critica utilă sau folositoare, asa o numesc eu, e cea care ne ajută să facem diferențe, făcînd diferențe sîntem capabili să facem alegerea potrivită acelui eu care deja s-a format și crește în noi.
Însă critica mea a trecut peste limite, chiar și peste limita ridicolului. Chiar și cei străini nimereau în văzul meu, timp de cîteva zeci de minute în tramvai reușeam pe mai mulți să-i trec prin sita mea de gînduri: „Cine mai poartă așa model de încălțăminte?”, „Dumnezeule, asta te surzește cu vocea ei!”, „Mai există așa telefoane? Credeam că au dispărut odată cu dinozaurii”, „Ce ojă oribilă a ales!”…. Aș continua, dar nu pot, nu țin minte nici măcar 10% din toate observațiile mele.
M-am oprit și am început să mă reeduc odată ce am înțeles că fiecare are o poveste în spate, la fel cum am și eu povestea mea. La fel cum și eu nu arăt a domnișoară elegantă pentru că sînt tunsă băiețește, am părul galben sau dinții strîmbi. Nu stau dreaptă, sînt o needucată: mereu port căști și nu sînt atentă (pe mulți nu-i salut pentru că nu-i observ). Nu prea zîmbesc, am accent „dulce” de moldoveancă și în tramvai nu ofer locul bătrînilor. Dar am povestea mea în spate, am motivele mele, valabile și pentru ceilalți. Iar despre existența poveștii am aflat cînd l-am ascultat pe Tudor Chirilă la TEDx Chișinău.